„Cugetarea sacră” este o constantă a poeziei şi publicisticii eminesciene. Prezenţa ei în opera lui Eminescu se explică, în primul rând, prin câteva premise biografice: poetul a primit o educaţie religioasă încă din familie, datorită mamei sale, Raluca Eminovici, femeie profund evlavioasă; printre rudele poetului erau unchi şi mătuşi, călugări şi călugăriţe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori; în casa părintească şi apoi la biblioteca gimnaziului din Cernăuţi a găsit cărţi din vechea noastră literatură bisericească cu „limba veche şi-nţeleaptă”; la Blaj şi Viena a avut prieteni teologi; ca director la Biblioteca Universitară din Iaşi (1874-1875), s-a îngrijit să îmbogăţească patrimoniul acestui aşezământ de cultură cu manuscrise şi cărţi din vechiul scris românesc, religios şi laic.

Poezia religioasă a lui Eminescu cuprinde nu numai imnuri închinate Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii româneşti, ci şi unele creaţii (poezii şi articole) ce exaltă momente de înălţare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creştinismului: Crăciunul – Naşterea Domnului – Colinde, colinde şi Paştele – Învierea Domnului – Învierea, 1878, articolul Paştele ( în „Timpul”, 16 aprilie 1878) şi articolul Şi iarăşi bat la poartă (în „Timpul”, 21 aprilie 1881).

Poezia Învierea datează, ne spun editorii eminescieni, din 1878. Este o descriere impresionantă, prin notaţie realistă şi detaliu, a slujbei din noaptea Paştilor. În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia într-una din chiliile bisericii Caimata din Bucureşti şi prospeţimea imaginilor probează vecinătatea şi poate chiar participarea sa la procesiunea sfântă: „Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morţii rece spirit se strecură’n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii Evanghelii.

C’un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-’nvinge, cumplit muncindu-şi prada.”

Prima parte este preponderent descriptivă: preotul în altar vestind cuvintele Evangheliei în „mierea” graiului străbun, patimile Mântuitorului, apriga încleştare dintre moarte şi viaţă, culminând cu triumful vieţii asupra morţii prin sfânta Înviere a Domnului. Ea rămâne însă motivaţia lirică a izbucnirii luminoase în imnul de slavă din final, o parafrază poetică a Troparului Învierii, pe care credincioşii îl cântă de aproape două mii de ani cu aceeaşi uimire şi recunoştinţă: „Deodată’n negre ziduri lumina dă năvală. Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo’n altar se uită şi preoţi şi popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător Iar inimile toate s’unesc în armonie:

Cântări şi laude’nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o Celor din morminte!”

Articolul Paştele (16 aprilie 1878), împletind consideraţiile morale şi religioase, cu amare reflecţiuni filosofice, alternând comentariul propriu cu fragmente de rugăciune, stăruie asupra întrebării lui David Strauss, „scriitorul vieţii lui Isus”, de mai suntem noi creştini sau ba (şi la care răspunde negativ), adăugând alta: fost-am vreodată creştini? şi suntem dispuşi a răspunde nu. Patimile „ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ” îl duc pe Eminescu la amarele cuvinte ale lui Faust, care la auzul muzicii creştine răspundea: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea”. Încheierea articolului este luminată totuşi de explicarea semnificaţiei Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranţă, într-o nestrămutată încredere: înviere – renaştere: „Dar rămâie datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult, şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii: «Christos a înviat!»”.

Publicistica lui Eminescu, aşa cum s-a observat, cuprinde numeroase fragmente ce sunt nuclee poetice ale unora din creaţiile sale lirice. La trei ani după poezia Învierea, Eminescu publică, sub formă de editorial, un alt articol despre sărbătoarea Învierii. Reprodus în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, cu un titlu preluat de la începutul articolului („Şi iarăşi bat la poartă…”), editorialul eminescian capătă în ediţia M. Eminescu, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1939, îngrijită de profesorul Ion Creţu, un titlu ce evidenţiază paralelismul poezie-publicistică eminesciană: Învierea. Numai publicistica poematică şi religioasă a lui Octavian Goga (v. articolul În Vinerea Patimilor) se apropie de profunzimea şi frumuseţea expresivă a acestui antologic articol eminescian. După un exordiu descriptiv ce duce cu gândul la lumina din Paştele coşbucian La Paşti („…Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii…; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.”), Eminescu arată superioritatea învăţăturii „blândului Nazarinean” asupra atâtor sisteme filosofice şi religioase: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean.” Jertfa Mântuitorului şi sacrificiul stoicilor sunt puse într-un revelator paralelism, subliniindu-se diferenţa esenţială: „Şi un stoic, ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.”

În concepţia lui Eminescu, omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om „ca tip de perfecţiune” după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Acesta este modelul christic, şi „creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă, combătând instinctele şi pornirile în sine.” Poetul subliniază acest model pentru a arăta că misiunea şcolii, excepţie făcând desigur cele superioare, nu constă în „cultura excesivă a minţii ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinic renăscânde”.

Dascăl şi model de viaţă, Hristos nu cere – spune poetul – retrăirea patimilor sale, decât în rarisime cazuri, de la martiri şi eroi. Dar o vieţuire morală, după învăţătura Mântuitorului şi mai ales „compensarea prin muncă şi prin sacrificiu” a bunurilor de care ne bucurăm sunt porunci divine, pe care mereu ni le aminteşte sărbătoarea Învierii lui Hristos. Poeziile şi articolele eminesciene inspirate de această mare sărbătoare a creştinătăţii, care este Învierea, cuprind îndemnuri şi cugetări ce ne apar nu numai actuale, ci veşnice în tăria adevărului lor.