„Cugetarea sacră” este o constantă
a poeziei şi publicisticii
eminesciene. Prezenţa ei în
opera lui Eminescu se explică,
în primul rând, prin câteva
premise biografice: poetul a
primit o educaţie religioasă
încă din familie, datorită mamei sale,
Raluca Eminovici, femeie profund
evlavioasă; printre rudele poetului
erau unchi şi mătuşi, călugări şi
călugăriţe în mănăstirile din nordul
Moldovei, unde poetul, copil, mergea
adeseori; în casa părintească şi apoi
la biblioteca gimnaziului din Cernăuţi
a găsit cărţi din vechea noastră literatură
bisericească cu „limba veche şi-nţeleaptă”;
la Blaj şi Viena a avut prieteni teologi;
ca director la Biblioteca Universitară
din Iaşi (1874-1875), s-a îngrijit să
îmbogăţească patrimoniul acestui
aşezământ de cultură cu manuscrise
şi cărţi din vechiul scris românesc,
religios şi laic.
Poezia religioasă a lui Eminescu
cuprinde nu numai imnuri închinate
Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai
asupra mea), adevărate capodopere
ale liricii româneşti, ci şi unele creaţii
(poezii şi articole) ce exaltă momente
de înălţare sufletească prilejuite de
marile sărbători ale creştinismului:
Crăciunul – Naşterea Domnului –
Colinde, colinde şi Paştele – Învierea
Domnului – Învierea, 1878, articolul
Paştele ( în „Timpul”, 16 aprilie 1878)
şi articolul Şi iarăşi bat la poartă
(în „Timpul”, 21 aprilie 1881).
Poezia Învierea datează, ne spun
editorii eminescieni, din 1878.
Este o descriere impresionantă, prin
notaţie realistă şi detaliu, a slujbei
din noaptea Paştilor. În 1878, când
e scrisă, Eminescu locuia într-una
din chiliile bisericii Caimata din
Bucureşti şi prospeţimea imaginilor
probează vecinătatea şi poate chiar
participarea sa la procesiunea sfântă:
„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură’n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii Evanghelii.
C’un muc în mâni moşneagul cu barba
ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-’nvinge, cumplit muncindu-şi
prada.”
Prima parte este preponderent
descriptivă: preotul în altar vestind
cuvintele Evangheliei în „mierea”
graiului străbun, patimile Mântuitorului,
apriga încleştare dintre moarte şi
viaţă, culminând cu triumful vieţii
asupra morţii prin sfânta Înviere a
Domnului. Ea rămâne însă motivaţia
lirică a izbucnirii luminoase în imnul
de slavă din final, o parafrază poetică
a Troparului Învierii, pe care credincioşii
îl cântă de aproape două mii de ani
cu aceeaşi uimire şi recunoştinţă:
„Deodată’n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo’n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s’unesc în armonie:
Cântări şi laude’nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Articolul Paştele (16 aprilie 1878),
împletind consideraţiile morale şi
religioase, cu amare reflecţiuni filosofice,
alternând comentariul propriu cu
fragmente de rugăciune, stăruie asupra
întrebării lui David Strauss, „scriitorul
vieţii lui Isus”, de mai suntem noi
creştini sau ba (şi la care răspunde
negativ), adăugând alta: fost-am
vreodată creştini? şi suntem dispuşi
a răspunde nu. Patimile „ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână
de pământ” îl duc pe Eminescu la
amarele cuvinte ale lui Faust, care la
auzul muzicii creştine răspundea:
„Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa
în ea”. Încheierea articolului este
luminată totuşi de explicarea semnificaţiei
Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă
speranţă, într-o nestrămutată încredere:
înviere – renaştere: „Dar rămâie datina
şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de
mult, şi, de nu va sosi niciodată acea
zi din care să se-nceapă veacul de
aur al adevărului şi al iubirii de oameni,
totuşi e bine să se creadă în sosirea
ei, pentru ca să se bucure cei buni în
«ziua învierii», când ne luminăm prin
sărbătoare şi ne primim unul pe altul
şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi
şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând
cu toţii: «Christos a înviat!»”.
Publicistica lui Eminescu, aşa cum
s-a observat, cuprinde numeroase
fragmente ce sunt nuclee poetice
ale unora din creaţiile sale lirice. La
trei ani după poezia Învierea, Eminescu
publică, sub formă de editorial, un alt
articol despre sărbătoarea Învierii.
Reprodus în Mihai Eminescu, Opere,
vol. IX, cu un titlu preluat de la începutul
articolului („Şi iarăşi bat la poartă…”),
editorialul eminescian capătă în ediţia
M. Eminescu, Opere, vol. IV, Bucureşti,
1939, îngrijită de profesorul Ion Creţu,
un titlu ce evidenţiază paralelismul
poezie-publicistică eminesciană: Învierea.
Numai publicistica poematică şi religioasă
a lui Octavian Goga (v. articolul În
Vinerea Patimilor) se apropie de
profunzimea şi frumuseţea expresivă
a acestui antologic articol eminescian.
După un exordiu descriptiv ce duce
cu gândul la lumina din Paştele coşbucian
La Paşti („…Şi iarăşi bat la poartă
cu degetele moi florile primăverii…;
iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte
vechea şi trista legendă că astăzi încă
Hristos e în mormânt, că mâine se
va înălţa din giulgiul alb ca floarea
de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă
la ceruri.”), Eminescu arată superioritatea
învăţăturii „blândului Nazarinean”
asupra atâtor sisteme filosofice şi
religioase: „Învăţăturile lui Buddha,
viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor,
cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse,
deşi asemănătoare cu învăţămintele
creştinismului, n-au avut atâta influenţă,
n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia,
această simplă şi populară biografie a
blândului Nazarinean.” Jertfa Mântuitorului
şi sacrificiul stoicilor sunt puse într-un
revelator paralelism, subliniindu-se
diferenţa esenţială: „Şi un stoic, ar fi
suferit chinurile lui Hristos, dar
le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ
de semenii lui; şi Socrat a băut paharul
de venin, dar l-a băut cu nepăsarea
caracteristică virtuţii civice a antichităţii.
Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi
amărăciunea întreagă a morţii au
pătruns inima mielului simţitor şi, în
momentele supreme, au încolţit iubirea
în inima lui şi şi-au încheiat viaţa
pământească cerând de la tatăl său
din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel,
a se sacrifica pe sine pentru semenii
săi nu din mândrie, nu din sentiment
de datorie civică, ci din iubire, a rămas
de atunci cea mai înaltă formă a existenţei
umane, acel sâmbure de adevăr
care dizolvă adânca dizarmonie şi
asprimea luptei pentru existenţă ce
bântuie natura întreagă.”
În concepţia lui Eminescu, omul
nu se face mai bun prin percepte
teoretice de morală, ci printr-un model,
un om „ca tip de perfecţiune” după
care să-şi modeleze caracterul şi faptele.
Acesta este modelul christic, şi „creşterea
lumii nouă se datoreşte prototipului
omului moral, Isus Hristos. După el
încearcă creştinul a-şi modela viaţa
sa proprie, încearcă, combătând
instinctele şi pornirile în sine.” Poetul
subliniază acest model pentru a arăta
că misiunea şcolii, excepţie făcând
desigur cele superioare, nu constă în
„cultura excesivă a minţii ci în creşterea
caracterului. De acolo rezultă importanţa
biografiei lui Hristos pentru inimile
unei omeniri vecinic renăscânde”.
Dascăl şi model de viaţă, Hristos nu
cere – spune poetul – retrăirea patimilor
sale, decât în rarisime cazuri, de la martiri
şi eroi. Dar o vieţuire morală, după
învăţătura Mântuitorului şi mai ales
„compensarea prin muncă şi prin sacrificiu”
a bunurilor de care ne bucurăm sunt
porunci divine, pe care mereu ni le
aminteşte sărbătoarea Învierii lui Hristos.
Poeziile şi articolele eminesciene
inspirate de această mare sărbătoare
a creştinătăţii, care este Învierea,
cuprind îndemnuri şi cugetări ce ne
apar nu numai actuale, ci veşnice în
tăria adevărului lor.