De cîteva zile, sau mai bine zis de la vernisajul retrospectivei Henry Moore din Sala Dalles, ne întîlnim întîmplător, rătăcind printre statuile sale, aceiaşi oameni. Ne strecurăm fiecare printre socluri şi vizitatori, ne ciocnim unul de altul, ne privim cu complicitate... Sîntem toţi, se pare, victimele aceleiaşi obsesii: Moore

Încerc să-mi explic de ce atîtea zile mă reîntorc mereu aici, de ce sînt neobişnuit de tulburat. M-am întîlnit la Moore se pare cu ceea ce întîlneşti în artă la intervale mari de timp, cu marea frumuseţe, devastatoare, dureroasă,înfricoşătoare...

De la deschiderea acestei expoziţii intru la Dalles cu impresia că păşesc pe uşa grea a unei catedrale. Ieri mi-a revenit în minte privind Luptătorul cu scut, printr-o asociaţie ciudată, peisajul din Catechismul Anei Magdalena Bach în care povesteşte cum moartea îl urmăreşte pe Johann Sebastian al ei şi, furişată într-o strană de la Thomaskirche, îl asculta înspăimîmtată. Statuile lui Moore transmit parcă ceva asemănător. Sînt înfricoşătoare ca frumuseţe.

Încerc să-mi imaginez aceste statui în diverse săli cu diverse spaţii. Nicicum nu reuşesc să le văd întemniţate între ziduri. Iată aici, spre exemplu, oricît de remarcabilă a fost grija organizatorilor de-a le crea un simulacru spaţial, această împresie de întemniţate te urmăreşte. Moore a creat nişte opere ce te obligă să le visezi dincolo de falsul decor al pereţilor. Gîndirea cuprinsă în ele solicită într-un fel de implorare imensitatea naturii. Sînt făcute să trăiască libere, proiectate pe cer sau în peisaje singuratice. De mult n-am trăit atît de clar acest fenomen al dialogului sculpturii cu spaţiul ca în faţa statuilor lui. Plein-air-ul apare de la sine ca fundal. }i-l creează formele de piatră şi de bronz. îl cauţi, îl inventezi, îl asociezi simultan cu anatomia lor specifică, pe care aş numi-o a formei în devenire, a formei înainte de naştere dincool de clipa morţii. în faţa operei lui Moore, visarea noastră născoceşte, reconstituie ambianţa unei naturi spectaculoase prin simplitate, prin calm şi în acelaşi timp tragică prin contactul ei cu piatra sau cu bronzul. Tăcerea se insinuează ca o condiţie a dialogului cu singurătatea.

La Moore forma încremenită dincolo sau dincoace de perfecţia aparentă aparţine proceslui biologic al devenirii şi e surprinsă înr-o clipă cînd s-a oprit definitiv înainte de început sau dincolo de sfîrşit. în somnul embrionar sau în somnul descompunerii postume materia organică se chinuieşte în marea singurătate a tăcerii cosmice. Moore nu comunică prin gesturi de o clipă. Mişcarea e dictată de procesul etern dincolo de condiţia de viaţă obişnuită, singurul proces care obligă foma să se contorsionze, să se chinuiască. De aceea statuile devin obsesii, de aceea ele n-au nevoie de localizări în timp şi în spaţiu.

"În decorul pustiu al unui bărăgan, personajul el însuşi devine o imagine a singurătăţii şi de pe temelia lui de piatră formele-i descărnate, scheletice se proiecteză tăios şi clar pe cer, despuiate pînă la os de vînturile veacurilor". Citatul lui Moore se referă la faimosul "personaj în picioare".

Pe întinderea pustie de la Shawhead, raţiunea unei sinteze extreme a formelor - e vorba de personajul de mai sus - este justificată grandios. Gîndire shekespeareeană dincolo de vreme... Sub acelaşi cer şi pe acelaşi pămînt al Scoţiei s-a născut şi trăieşte şi "Regele şi regina". Moore i-a aşezat în faţa unui lac, pe o culme acoperită cu stînci şi iarbă. Ei pivesc dincolo, peste apă, către Anglia. Imagine ireală de vis din care fiinţele au început să dispară sau să capete forme stranii. Ici-colo recunoşti ceva din ceea ce ţi-a însoţit somnul, o parte risipindu-se sau luînd altă înfăţişare. Capetele regale sînt depersonificate, căpătînd o austeritate tragică. Cine sînt? Sînt ei, probabil toţi regii şi reginele Scoţiei. N-au caractere precise. Nici n-au nevoie. Au în schimb caracterul eternităţii. Ochii lor morţi privesc peste apă. Şi regele acesta şi regina trebuie să înfrunte "vînturile veacurilor". Şi aici aceeaşi problemă a contrastului declanşează conflictul ce se petrece de data aceasta între înseşi formele grupului. Cele două anatomii îşi revendică rolurile. Cea clasică rezolvă formele picioarelor, a mâinilor, cealaltă, cea afectivă, rezolvă restul şi culminează cu dramatizarea înfricoşătoare a capetelor.

Moore e un stăpîn diabolic al formei plastice cu o putere de transfigurare imensă pusă exclusiv în serviciul ideii sale de eternitate. Supusă măcinării continue, forma umană va rămâne la Moore redusă la o ultimă expresie definitivă, sugerată uneori de elementele pietrificate din sînul naturii. Controrsiunile marchează o suferinţă ce a chinuit şi a oprit în loc definitiv o agonie.

Femeia sugerează o moarte şi o perpetuare în acelaşi timp. Forţe ce răspund sfîşietor din adîncurile unde se naşte viaţa. E frămîntarea însăşi a pămîntului pe care un cataclism îl răvăşeşte şi-i creează o înfăţişare nouă.

.......................................

Trec prin faţa Luptătorului cu scut. Privitorii se opresc în tăcere. E curios cum aici cei mai mulţi uită să comenteze. Unii şoptesc. E spectacolul pe care-l urmăresc întotdeauna în faţa operelor mari. Plec înconjurat de o plăcută singurătate. Am parcă dorinţa de a mă furişa să nu întîlnesc imediat oameni, să nu fiu întrebat despre lucruri mărunte. Am trăit aici dincolo de ele... Mă despart de Moore şi mă întreb: Voi reveni şi mîine?...

- Probabil...


Corneliu Baba
(Contemporanul, vineri 25 februarie 1966
Note din carnetul unui pictor
Henry Moore - Elogiul singurătăţii)
Luni 21 Febr. 1966