Thomas Mann. Lotte la Weimar.
Traducere din germană de Alexandru
Philippide. Humanitas Fiction, colecţia
Raftul Denisei, 2015.
Lotte la Weimar a fost
romanul preferat al lui
Thomas Mann, dedicat
modului său de a-l
înţelege pe Goethe. Un
Goethe bătrân, obligat
de întâmplare (întâlnirea,
pe care ar fi încercat so
evite, cu o iubită din tinereţe)
să-şi revadă viaţa, cu vârfurile
şi prăpăstiile ei.
Această descoperire a omului
cu toate defectele, căutările, suferinţele
sale e făcută într-o curgere dialogală
de mare culoare, care vădeşte cât de
legat a rămas Thomas Mann - deşi
a scris cartea în exilul american -, de
limba germană.
Prin fiecare frază, romanul poate
fi considerat o ilustrare a ceea ce
Goethe numea Poezie şi adevăr. Fosta
iubită din tinereţe, Charlotte Buff
(1753-1828), inspiratoarea Suferinţelor
tânărului Werther, devenită doamna
consilier Charlotte Kestner, l-a vizitat
într-adevăr pe Goethe la Weimar pe
când el avea 67 de ani. Dar hanul
unde a poposit „fetiţa de 63 de ani”,
convorbirile despre modul în care au
evoluat cei doi, biletul trimis lui
Goethe, în fine, toată ţesătura
posibilului… sunt, desigur, creaţia
lui Thomas Mann. Nu e o carte despre
iubirea care s-a stins, cum pare la
prima vedere. Ci, mai degrabă, o
„comedie intelectuală“ ironizând
jocul refacerilor şi schimbării.
Hangiul care îi ajută Lottei să
coboare din trăsură, fotografa de
presă Miss Cuzzle, doctorul Riemer
m. 1845 (vestitul erudit îndrăgostit
de poezie – „poezia este un mister,
este umanizarea divinului”), Adele
Schopenhauer (m. 1849), care povesteş
te despre August, fiul lui Goethe,
şi viaţa lui destrăbălată, înveselindu-
ne cu tot felul de situaţii năstruşnice:
de pildă, cum Titanul i-ar fi întâlnit
odată pe August cu amanta lui, soţia
unui husar, în casa scărilor, şi ar fi
spus doar atât: nu vă deranjaţi, copii!
Şi a luat-o prin altă parte; „ceea ce
se potriveşte cu bunăvoinţa morală,
ca să nu zic mai mult, a marelui
scriitor”, sau chiar fiul lui Goethe,
chefliul August (1789–1830), toţi
aceştia ne aduc, alături de imaginea
Faustianului, o lume întreagă înaintea
ochilor - colorând în discuţiile lor cu
neaşteptata vizitatoare o sugestivă
schiţă a clasicismului şi romantismului.
Împreună, ei şlefuiesc un monument
pentru Goethe şi limba germană -
dar nu din imagini standard, ci din
amintiri foarte vii. Ilustrând totuşi
din plin misoginismul thomasmannian.
Lotte ne pare rămasă la „mintea”
ei de elevă, supărată că Titanul nu
i-a creionat un portret mai stilizat,
crezând că ar fi fost de datoria lui
să-i înfrumuseţeze vorbele, de vreme
ce „ne-am pomenit cu Werther” şi
„m-a luat aşa pe neaşteptate cu dânsul
în lumea veşniciei”. Vorbind despre
Lili Schönemann, rivala ei din Frankfurt,
o căinează condescendent: „Biata
Lili! Din legătura asta n-a ieşit mare
lucru. Câteva lieduri, dar o operă care
să mişte omenirea întreagă, nu”.
August, fiul care seamănă mai
degrabă cu Christiane Vulpius (dar
a moştenit totuşi de la strălucitul său
tată pasiunea pentru colecţia mineralogică),
îl prezintă pe bătrânul
Goethe ca pe un fenomen vital (deşi
bolnăvicios, nu vrea să ştie de moarte,
o ignoră şi nu vorbeşte despre ea),
„întreţinând o prietenie primejdioasă
cu viaţa”. Povesteşte despre Gerbermühle,
despre iubirea pentru Marianne
von Willemer, despre „deghizarea”
în Suleika şi Hatem din Divanul
occidental-oriental, volum pe care
acum Goethe – discutând cu secretarul
Carl şi degustând biscuiţii de Offenbach
– îl vede ca pe o cupolă care se roteşte
de jur împrejur şi un planetariu, şi
nu ca pe o colecţie de nestemate.
„Asemenea lucruri n-au mai fost
scrise niciodată. Îl recunoşti în întregime
pe tata, dar sub o latură cu totul nouă,
pe care nimeni n-ar fi ghicit-o. E o
latură ascunsă, misterioasă, dar
trebuie totodată să adaug că e copilăreşte
de clară. Este – ca să zic aşa – partea
ezoterică a naturii.” Invidia Lottei nu
se lasă nemărturisită: ”Eu nu mă
socotesc deloc mai prejos… Dacă e
vorba, apoi toate intrăm în inima
bărbatului şi în cântecele lui”. Aici
l-a ghicit foarte bine pe universalistul
pentru care nici femeile nu sunt
altceva decât una – „şi Dumnezeu,
cu sutele-i de nume, nu e tot unul
singur?”
Evident, din portret fac parte şi
bârfele vremii: „Ziceau că Wilhem
Meister e un cuib al păcatului, Elegiile
romane – o mocirlă a moralei laxe,
iar Zeul şi baiadera şi Logodnica
din Corint – literatură priapică; nu-i
de mirare că până şi Suferinţele
tânărului Werther au fost taxate de
imoralism corupător”. Retrăim admiraţia
Titanului pentru Napoleon, îi înţelegem
slăbiciunile, îl descifrăm în cele
mai obişnuite ipostaze, dar totodată
Thomas Mann îi pune în seamă
propriile gânduri despre soarta
Germaniei: critica lui Goethe la adresa
Germaniei din 1816 exprimă relaţia
lui Thomas Mann cu Germania în
vremea nazismului. (De altfel, romanul,
scris în exilul american, a şi fost
interzis în acea perioadă, ca toate
romanele lui thomasmanniene).
Suprapunerea celor două texte (Werther
de Goethe şi Lotte la Weimar) şi
îmbinarea lor prin tehnici care vădesc
şcoala joyceană a stârnit de altfel
adevărate confuzii. La 16 august
1946, după cum nota în jurnal autorul,
„acuzatorul britanic [Sir Hartley
Shawcross] l-a citat în procesul de
la Nürnberg pe Goethe împotriva
germanilor, iar presa londoneză a
descoperit că aceste citate sunt de
fapt din… Lotte la Weimar”.
Strategia intertextuală fusese
folosită din plin şi în Buddenbrooks.
Dar în Lotte, ţesătura preluată din
lexicoane şi presa vremii, din scrisori,
jurnale, literatură, pulsează de o viaţă
care n-ar fi posibilă fără stilurile
autorilor evocaţi. De aceea e aproape
imposibil să traduci asemenea carte,
care presupune cunoaşterea perfectă
a tuturor substraturilor literaturii
germane. Apar, irecognoscibile pentru
profani, nu doar cuvinte din textele
lui Goethe, ci şi din ale clasicistului
Voss, ale lui Achim von Arnim, Bettina
Brentano, Schiller etc. Tonul clasic
e mai degrabă ţeapăn, aluziile romantice
izbucnesc neaşteptat şi parcă nu
totdeauna la locul potrivit. De pildă,
cine nu cunoaşte poemul Dor preafericit,
pe tema sufi a jertfirii fluturelui atras
de lumânare, care la rândul ei se
jertfeşte arzând, nu poate să ia pledoaria
finală a bătrânului Goethe decât ca
pe o înşiruire emfatică de vorbe mari:
„Jertfa sunt eu în primul rând - şi
sunt totodată cel care aduce jertfa”.
Alexandru Philippide a lăsat o
versiune valabilă, cu atât mai mult
cu cât, el însuşi poet şi ajuns la vârsta
senectuţii, a transcris ca din propriul
său suflet cuvintele pe care Thomas
Mann i le atribuia lui Goethe: „Şi
totuşi… cu vârsta se întâmplă un
lucru mare, un lucru minunat, o
născocire plăcută a bunătăţii eterne,
şi anume că omul se împacă bine cu
stările lui şi că aceste stări îl transformă
în aşa fel încât e de acord cu ele,
potrivindu-se bine împreună, îmbă-
trâneşti şi bătrâneţea te face să priveşti
cu îngăduinţă, dar şi cu dispreţ tineretul
palavragiu. Ai vrea să fii iar tânăr
şi palavragiu? Palavragiul a scris
Werther, cu o ridicolă sprinteneală
şi desigur că pentru vârsta lui a
fost ceva. Dar important este să trăieşti
şi să îmbătrâneşti […] A fi mare e
o problemă de vârstă. Un tânăr poate
să fie un geniu, dar nu mare. Mărimea
stă în puterea, în ponderea durabilă
şi în spiritul bătrâneţii.”
Poţi să nu fii de acord cu acest
celebru, lung monolog central al
lui Goethe, despre care au scris
toţi comentatorii thomasmannieni.
Cu ideea că bătrâneţea este ea însăşi,
până la urmă, un monolog. Că nu
trebuie să te întorci spre trecut decât
prin literatură. Din fericire, intră
totuşi în scenă „Celălalt”, secretarul,
cu cafeaua. Sunt deja câteva minute
după ora şapte. Trebuie deschise
obloanele.
”-Carl!
-Da, Excelenţă!
-Mai avem din biscuiţii de Offenbach
o provizie suficientă? […] Să
ştii că o provizie care e pe sfârşite
şi căreia ai început să-i dai de fund
e ceva înspăimântător. Nu trebuie să
ajungi niciodată la asta”.
