Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de critică:
Elogiu și suspiciune de Gabriel Coşoveanu

Cu toții ne-am pus problema identificării momentelor de ruptură în logica evenimentelor, a ordinii simbolice (moștenite din veac) și a posibilei fracturări a vieții, în general. Când zic toți, mă refer, de bună seamă, la aceia care predau sau comentează literatura, ori sunt „doar” degustători avizați ai ei. Este ceea se întâmplă și cu Gabriel Nedelea, voce impetuoasă, decomplexată, a noului val de hermeneuți ai disruptivității în istoria, totuși, fără rupturi, a artei. Tânărul cercetător se interesează, aspect firesc, de categoria înnoitorilor, a răsturnătorilor de paradigmă, a celor care pot șoca ochiul, urechea, imaginația. Grundul polemic e vădit, și nu doar în sensul elansat, cu imbatabil cortegiu teoretic, de Eugen Negrici (atât în Iluziile literaturii române, cât și în Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității), ci și prin exemplificările bogate, care includ și glose la exponate nonacademice, și, la o adică, non-decente din mari muzee ale lumii, chit că totul s-a academizat între timp, rebelii de ieri, socotiți, atunci, chiar insalubri, devenind, azi, subiecte sau chiar „obiecte” de cult.
O primă miză, de prim-rang axiologic, o găsim, lesne, în atitudinea exegetului, cumva paradoxală: exact în măsura în care repertoriază și explicitează gesturi avangardiste și, în principiu, impenitente, în aceeași măsură „îmblânzește”, pedagogic (respectiv – raționalist) o serie de iluzii generate de minți febricitate sau, dimpotrivă, de oameni calculați, lucizi de-a binelea, dar mari poftitori de efecte. Pe de o parte, așadar, descoperim o axă ideatică rezidentă în sintagma lupta cu inerția (termenul din urmă e invitat permanent în pagini), iar, pe de alta, se aștern în fața noastră analize care consacră ipostaze creatoare incendiare (sancționate și de lege, la vremea aceea, din motive de nuditate vecină cu obscenul) spre a le conduce spre bibliografii universitare obligatorii. La urma urmei, conceptul iluzie are putere de pharmakon – îți poate da abilitatea de a descoperi, la alții, virusul solipsismului. Dar te și ține în mrejele lui, în sensul clar că, invocându-l, îi faci porție, și încă una consistentă, în canon, în întreg sistemul de reprezentativitate a lumii, numit, îndeobște, de către postmoderniști, marea narațiune.
Tensiunea, însă, rezultată între recunoașterea, incitatoare, a germenilor insurgenței și prezentarea lor în schema social acreditată, adică prin formele de învățământ, se dovedește fertilă epistemologic, și are, ca marker, clivajul instaurat în zorii modernismului, poate odată cu Spinoza și Locke, sau cu Descartes, oricum, odată cu proto-iluminiștii, clivaj, simplificând brutal, de tip transcendent-imanent. De altfel, subreptice, mai ales, dar și in actu, autorul îl survolează pe Richard Rorty, un fel de campion al imagologiei relativizante de azi. După părerea noastră, umbra lui Rorty asupra eseurilor din carte apare justificată, câtă vreme avem în vizor niște iluzii. Dacă, la un moment dat, Kuhn și Foucault admiteau că adevărul are o istorie a lui, iar Derrida susținea că metafizica occidentală se „deconstruiește” ea însăși – acestea fiind teoriile vulgatei postmoderniste, dimpreună, compactând dur enumerarea, cu vocile lui Lyotard, Hassan sau Hutcheon – Rorty atacă orice pretenție a raționalității de a se situa pe teren stabil.
Apoi, constatăm că e validă invocarea profesorului american – vreo douăzeci de ani, la catedră în Princeton – în aria discutării formelor de abatere de la gândirea de gen metafizic, el susținând că efortul normativizant al școlilor făuritoare de concepte, tip Platon- Aristotel-Plotin, scolastici, staturi ca Thoma D’Aquino, renascentiști diverși, precum Ficino, să spunem, e „terminat” și că e timpul „să trecem la altceva”. Respectivul altceva nu va fi obsolet niciodată, atâta doar că una e să epatezi cetățeanul standard, așa cum o fac un Marcel Duchamp sau un Robert Rauschenberg (bogat prezenți în carte, inclusiv iconografic), și alta e să iei în răspăr metanarațiunile care au întemeiat ceea ce se cheamă, natural, tradiție. De fapt, o altă miză a opului de față, poate chiar fondul ei, o reprezintă abordarea statutului tradiției, în raport cu încercările de sabordare regizate și ilustrate, cel puțin în spațiul autohton (uneori, doar o vreme), de Tzara, Gherasim Luca, D. Trost, Grigore Cugler și, mai ales, Urmuz. Cei antemenționați și-au dus lupta lor cu inerția (chestiune care duce la neomodernismul lui Labiș, apoi la Nichita Stănescu și la șaizeciștii defel îndrăgostiți de relativism).
Se cuvin puse la meritele volumului și secvențele analitice, practic imersiuni, de tip close-reading, în texte, dedicate neomoderniștilor postmodernității (e genericul pentru care s-a optat), precum Mircea Ivănescu, Ion Mureșan, Mariana Marin, Marta Petreu, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu sau Ioan Es. Pop. Mi se pare, totuși, clar că, pentru a-i înțelege pe acești contemporani, e nevoie de „baia” abrazivă de DADA, și în genere, de revizitarea surselor cognitive care au „îngăduit” să intre în sensibilitatea noastră hazardul, absurdul, stocasticul și cam tot ce vine, pe filieră Heidegger (cel, printre alte exemple, din Holzwege, tradus, pentru afinii latini, ca noi, ca Chemins qui ne mènent nulle part) prin suspectarea limbajului de a uzurpa realitatea. Încă o dată, ni se pare remarcabil ductus-ul ales, care pune în criză o multitudine de certitudini ale universului raționalist-iluminist, pentru a conchide că acea cale de a dompta, filologic vorbind, anarhismele, e tot un drum care chiar duce undeva, vorba lui Mihai Șora, prin dialogul interior. Autorul deține un mesaj, ceea ce nu e puțin lucru, al pasiunii pentru noutate, cuplată, indiscriminabil, cu suspectarea ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara