Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Elegiile materiei de Georgeta Drăghici


Poeme şcolite avangardist şi postmodern, Elegiile în ofensivă (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2003) semnate de Ion Pop, păstrează, netulburată, viziunea cosmicizantă a romanticilor şi neoromanticilor. Paradox ? Voinţă integratoare ?!

Chiar dacă numite Elegiile în ofensivă, ofensive probabil că pot fi numai fiindcă au fost scrise cu îndrăzneala de a mai fi poet elegiac, cînd elegia s-a stins demult, cînd propensiunile către o asemenea stare (mai ales, poetică) au devenit inavuabile.

Toată abilitatea teoreticianului, a criticului literar, nu a reuşit în ani de cercetare a literaturii (a poeziei) să dovedească incapacitatea, inaptitudinea obiectelor, a lucrurilor de a primi metafora, deşi “...pura şi simpla vrabie în balans/e-o vrabie pură şi simplă”, (“Oră”) deşi “Eternitatea autentică - se dovedeşte în ciuda tuturor aparenţelor - nu suportă polisemia/ Metaforele ca şi viermii,/ sînt la fel de periculoase.”

(“Profesorul îmi mai spune”). Poetul nu poate să stea decît “cu un picior în geometrie,/ cu celălalt în confuzie” şi nu avangardele, postmodernismul, tardo-modernismul şi toate celelalte vor avea forţa de a fixa “Limitele interpretării”.

Jocul text-metatext, poet-teoretician se construieşte admirabil pe această idee, aflată permanent într-o aparentă contradictorialitate.

Poetul ştie multe despre rotirea necontenită a sorilor, a vieţii şi a gesturilor, despre repetabil şi imuabil (“De sub morene, de sub cochilii/ s-au evaporat gheţarii, au plecat melcii,/ umbra abia de-şi mai aduce aminte/ de creanga sub care a stat” - “Profesorul îmi mai spune”), dar ochiul teoreticianului veghează: “... iată, de mă opresc o clipă/ să mă uit spre începutul poemului,/ bag de seamă că numai imperfectul/dă semne de mişcare, - cum ne învaţă/ de altfel, Estetica modernă, numai el lasă întredeschise două-trei uşi ale Operei” (“Zvonuri”).

Pare să fie în acest volum o reflecţie asupra propriului scris, asupra poemului şi a ideii de poem, dar, de fapt, se petrece un lucru mai important, reflecţia este transferată asupra existenţei, asupra semnelor şi caligrafiilor “Ucigaşului caligrafic”.

Textul şi viaţa reprezintă o nesfîrşită Caligrafie; atît de înflorită, încît numai poeticitatea o poate exprima deplin.

Metafora însă e insuficientă şi periculoasă. Mult mai aproape de adevărul acestei Caligrafii enorme ar putea sta geometria, ca atare, poetul caută tăietura ei precisă, siguranţa şi formele perfecte, cercul, sfera, triunghiul, “sătul să mă tot privesc/ sub cele o mie de chipuri firave, multicolore, dezordonate şi speriate” (“Influenţe livreşti”).

Mişcarea dinspre o poetică ambiguă, simţită a fi mai degrabă, confuză, spre o “linie pură” se opreşte la întîlnirea cu imperfectul, cu acţiunea fără greş şi plină de vitalitate a acestuia. (“Dar imperfectul e timpul viu din trecut”, “numai imperfectul dă semne de mişcare”). În căutarea totuşi, mai departe, a “liniei pure”, poetul se priveşte (cum altfel ?!) într-o oglindă. Recurenţa oglinzii-palimpsest e în Elegiile în ofensivă un semn al căutării acelei mulţumitoare “linii pure”. Dînd de-o parte strat după strat în drumul spre geometrie, poetul constată că totuşi, ultimul nivel găsit nu e geometria. (“Gheaţa, geometria/ există undeva, fără-ndoială,/ şi se vor topi şi îndoi în noi,/ Cu siguranţă, într-o zi”.)

Ceea ce stă dincolo de orice poem, metaforă, dincolo de orice oglindire în geometrii şi forme perfecte este, deocamdată, fiinţa de carne şi sînge. Imperfectul este, iată, cel constructiv, cel perfectibil, nu încă geometricul, linia pură. Umanul imperfect şi el, hélas! construieşte, scrie, întreabă, el se îndeletniceşte cu imperfectul tuturor Gramaticilor, el intră pe uşile întredeschise ale Operei, fie poetice, fie divine. Dacă toată căutarea nu trebuie să ducă decît spre fiinţa din “vene, nervi şi măruntaie”?!

“Stau şi mă uit la mine/Ca la un animal hăcuit, atîrnat în cîrlige negre/ de Rembrandt ori de Soutine./ Mă doare grozav contemplaţia/ şi n-am dat încă/ de nici o linie pură” (“Influenţe livreşti”).

Experienţa-limită pe care o trăieşte aici poetul face ca obişnuita propensiune a creatorului către o metafizică a artei sale să se producă invers: dinspre metafizică spre materie şi, evident, către înţelegerea materiei ca purtătoare de metafizică.

Presimţirea Orei fatale (o altă obsesie a poemelor), spaimele cărnii, angoasele, dezgustul , regretul, durerea, uimirea că totul se precipită deja, dau, bineînţeles, o altă dimensiune practicii poetice, o altă însemnătate oricărei Estetici. Elegia în defensivă.

Pînă la ritmurile elegiace poetul trece însă prin haosul disperării şi al îngrijorării extreme. Materia şi “nimburile” nu se suprapun întotdeauna, celulele îşi dovedesc incultura, “plebea din sînge nu ştie decît să mormăie şi să geamă”. Nu e de la-nceput calm şi echilibru sau nu e mereu aşa, ci tensiunea, prea umana răzvrătire se dezlănţuie în gesturi expresioniste de mare intensitate. Îşi fac loc şi poemele de dragoste ca şi cele amuzat-ironice, ecou al uimirii că salvarea vine atît de prozaic de unde nu gîndeşti.

Deşi e conştient de forţa artei de a transmite influxuri perceptibile în “Cetate”, poetul îşi asumă, probabil că nu elegiac, şi faptul că o experienţă personală rămîne totuşi să se consume cu adevărat în singurătate şi nu pe deplin cunoscută celorlalţi, “... o picătură de sînge/ căzută pe-o foarte mare/ tobă,/ te gîndeşti, o-ho-ho,/ la teribilul ei bubuit/ ce nu va trezi Cetatea”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara