Fără prejudecăţi, bazându-ne numai pe puterea noastră de judecată, am pieri.
Se produce o modificare de mentalitate atunci când ceva ce părea excepţia ajunge să pară firesc. De exemplu, plecarea din ţară, la muncă, începând din 1990.
Bizară conferinţă, ieri, la NEC. Sacralitatea avangardei. Căutarea absolutului prin ea. Dacă nici avangarda nu mai e mişcare de revoltă şi de refuz, înseamnă că totul s-a întors cu fundul în sus. E drept că cel care ne-a făcut demonstraţia e professeur a l' Ecole cathédrale et a l'Institut des arts sacres.
Sunt acri strugurii dacă spun că nu-mi place tendinţa multora, astăzi, de a fi peste tot ? Lucrurile importante nu aşa se fac. Poate se fac urmărind turul Franţei la televizor...
Citesc caietul regăsit al lui Tepe despre august-septembrie 1968. Intru pe uşa mare în ambianţa vieţii literare, dinspre care atunci îmi veneau vagi ecouri, prin Sorin, deşi mă pregăteam să trimit editurii un volum experimentalist. A ars în focul lui iulie 1971. Ar fi fost mare nevoie de el!
Mă fascinează bătrânii care vorbesc despre lume ca şi cum ar face încă parte din ea.
Ascult muzică şi îmi spun că e mai mare miracolul dacă o maimuţă a evoluat până la a reuşi s-o compună decât dacă e darul lui Dumnezeu.
}epe publică articolul devastator din New York Times şi îl încheie pe un ton optimist: Ceauşescu nu va mai reuşi să-i reducă la tăcere pe scriitori, care cunoscuseră gustul libertăţii de a se opune tezelor din iulie. N-a avut dreptate, cum nici protestatarii nu fuseseră atât de mulţi câţi credea el, dar ar fi trebuit să aibă. Să vedem: Goma publică în Germania, el fiind în ţară, unde nu păţeşte nimic. Nu păţeşte nici }epe când se întoarce prima oară, după ce publicase în New York Times şi în Le Monde. La fel, Breban, care îşi dăduse demisia de la România literară ca protest. Deci, Ceauşescu era prudent. Atunci ar fi fost momentul solidarizării. Pentru că ea n-a avut loc, a început escalada. În 1974, Tepe este expulzat, dar nu închis. În 1977, Goma e arestat înainte de a fi expulzat. După 1980, Gheorghe Ursu este închis şi omorât. Între timp, scriitorii mai rataseră o ocazie, după Conferinţa din 1981. Atunci au protestat masiv, dar au cedat încă de a doua zi.
Invitaţie de la Institutul Cultural. Expoziţie: Art Nouveau. Interesant, îmi zic. Mă prezint. Până să intru, îmi taie calea o pisică neagră. Înăuntru, funcţionară la ghişeu. Expoziţia? Connais pas! Aşa ajunge omul de se plimbă la Şosea.
Un român la Paris: "...Ionesco s-a îmbătat cu whisky şi mi-a mărturisit că nu-l mai interesează absolut nimic pe lumea asta. Că tot ce face e ca să-şi omoare timpul." Iată-mă, deşi n-aş fi crezut, şi n-am antecedente, ionescian.
Pisica neagră: a murit Mihai.
Din Mirama a mai rămas Radu şi, de afară, eu.
Verific încă odată enorma mea capacitate de a nu suferi.
A fost o prietenie bruscă. A urcat repede foarte sus, cât de sus se poate. După aceea, de-a lungul vremii, a coborât. Au mai fost mici suişuri până ce s-a fixat pe un platou. A fost, împreună cu Roman, omul determinant din viaţa mea.
El zace acum lângă un zid.
La cimitir am aflat, de la Mansi, că şi Toaţi, acum în septembrie, a murit. Trecuse peste o primă criză. Pregătea un turneu american. Fără el, pentru mine muzica ar fi însemnat şi astăzi, cum i se zicea acasă, "boncănituri".
Mă gândesc la Mihai. Încerc să înţeleg şi tot ce înţeleg e că nu e nimic de înţeles. Sensurile sunt tampoane culturale între noi şi viaţă/moarte. Viaţa şi moartea n-au nimic de spus.
Se obişnuieşte să se spună: ei trăiesc în mine, în amintirea mea. Fals. Eu trăiesc în ei. Iar ei nu mai sunt. Fără ei şi alţi câţiva, nu-s decât un ins încă înregistrabil la recensământ.
Duminică autumnal însorită, plăcută, amicală, într-o grădină, deasupra unui lac. Seara, telefon de la popa: încă o colegă, de la Clasic, a murit. Trei într-o lună, patru într-un an.
Slujbă de înmormântare. Tristeţea strivitoare a apartamentelor de bloc. Singură, fără nici o rudă. Balconul, plin cu flori. Îngrijită şi înmormântată de vecini. Poate că într-o lume opulentă aşa ceva nu s-ar întâmpla. Sau poate că, pandant vulgarităţii, indiscreţiei morbide, există, ca expresie superioară a lor, omenia la români.
Îl întâlnesc, după ani, pe un amic care, într-o serie de articole, mi-a luat la refec idei "incorecte", iar eu i-am răspuns cam sec. Acum, simt o adevărată bucurie revăzându-l. E un reflex al firii mele moi. Nu reuşesc să mă conving, ca artiştii mari, că cine nu mă admiră trebuie, de urgenţă, dezcăpăţânat.
Treptat, mai tinerii te părăsesc. Ai termenul de garanţie depăşit, le dai de înţeles că vor muri şi ei.
Se vorbeşte iar despre moartea artei. Am practicat şi eu, cândva, acest sport. Ceva mi se pare sigur: dacă moare arta, moare şi omul. Cât timp omul va fi om, el va simţi nevoia să se exprime şi să inventeze forme. Numai mijloacele se vor tot schimba.
Ce am făcut eu ieri ? Ieri, eu am spălat scara, de sus până jos (ceea ce mi-e tot mai greu). Am citit cu măsură, m-am uitat la snooker. Seara, i-am văzut pe domnii Frunzăverde şi Vozganian. Pe la unsprezece şi jumătate m-am culcat. N-am putut să adorm. Am luat un diazepam.
Nu prea înţeleg de ce ne-ar interesa prezentul dacă nu ne interesează trecutul. Prezentul nu va fi şi el trecut ?
Întrerup bătutul la maşină, prea fac multe greşeli. Cauza: sunt o mimoză. Când mi se spune, suav, ce ştiam prea bine, că ultima mea carte (parcă celelalte...) zace în depozit, îmi strâng petalele, pleoştit. Nu mă prea atrage să înzestrez depozitele editurilor şi rafturile second hand.
Telefon de la Sara: a murit şi Gyuri. Patru colegi de clasă în acelaşi an. Alţi cinci muriseră tineri. Iar despre evreii şi nemţii răspândiţi prin lume ce pot să ştiu ?
T agresată verbal, la pâine, de un ins furios că munceşte ca să-i întreţină pe pensionari. "-Noi
n-am muncit? -Aţi muncit pe dracu'!" Cum disproporţia dintre plătitori şi noi creşte, problema se va "acutiza". Tot ce putem face e să ne grăbim.
Ieri am intrat în biserica monseniorului Ghika, la Şosea. De tot banală. M-am simţit bine în lumina ei potolită. Lângă noi e biserica Olari, incomparabil mai frumoasă, mai autentică. Mă simt străin în ea. Vreau să zic că născut mai la vest şi mai la nord poate aş fi crezut în ceva.
Cine îşi simte inima e ca şi cum ar avea moartea la purtător.
Mai puţin energia de a apuca ce se poate, sunt şi eu ca oamenii obişnuiţi: mi se pare şi mie că e mai bine să fii viu decât să fii mort.
"Prostia suntem noi", scrie Andre Glucksmann. Are dreptate, cu adăugirea că uneori prostia, ca şi ironia, poate fi ascunsă, deşi de obicei e la vedere. O prefer pe aceasta. Ce mă irită e prostia oamenilor subţiri, a căror prostie este de a se crede exclusiv deştepţi.