Există nişte subtilităţi pentru iniţiaţii în astrologie mai greu de înţeles sau de acceptat din partea novicilor. De pildă, dacă Ernesto Sábato ar fi trăit până la împlinirea vârstei de o sută de ani (la 24 iunie 2011), el ar fi rămas fixat, formal – cu toate atributele specifice –, în zodia Racului.
Dar, sfârşindu-şi zilele mai devreme cu aproape două luni (la 29 aprilie 2011), scriitorul argentinian „dezvăluie” că s-a supus unui ascendent mai puternic (din triada Uranus - Mercur - Soare), acelaşi care a condus destinul pictorului Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, zodia Gemenilor - m. 12 martie 1966). Avem aici explicaţia de natură ezoterică a tendinţelor / înclinaţiilor / determinărilor care au planat peste viaţa fizică şi spirituală a celor doi.
Raţionaliştii s-ar împotrivi, desigur, unei asemenea interpretări. Însă către o relaţie obscură / secretă a lor ne împinge chiar romancierul: „Eu nu l-am întâlnit întâmplător pe Dominguez şi nu în mod întâmplător acest lucru s-a petrecut atunci când trebuia să părăsesc universul ştiinţei. Întâlnirea noastră, chiar dacă în momentul acela nu părea, a avut o importanţă enormă. După aceea timpul îşi face datoria de a aşeza faptele în ordinea cuvenită, astfel că lucrurile care la început par să nu aibă nici un rost, îşi dovedesc apoi întreaga lor transcendenţă. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, aşa cum presupun unii, ci o configuraţie care se schimbă pe măsură ce înaintăm în viaţă şi care îşi realizează adevărata semnificaţie în clipa în care ne punem mâinile pe piept, clipă când acest trecut se pietrifică pentru totdeauna...” (v. Ernesto Sábato, Abaddón, Exterminatorul, Ed. Univers, Bucureşti, 1986; trad. Darie Novăceanu).
Colericul Oscar Dominguez (1906- 1957), pictor spaniol, e acela care în noaptea de 27-28 august 1938 i-a scos ochiul stâng lui Victor Brauner, ulterior relatându-i drama şi lui Ernesto Sábato, cu care s-a împrietenit. Romancierul va interpreta „evenimentul” ca pe un mesaj obscur, transmis din adâncul necunoscut al lumii noastre. Şi tot ca pe un „releu” misterios al destinului său îl va considera pe Oscar Dominguez însuşi Victor Brauner. Astfel, fără să se fi întâlnit vreodată personal, Brauner şi Sábato au socotit anul 1938 un moment crucial în raportarea lor la meandrele ascunse ale universului. Scrie Ernesto Sábato: „Dacă în 1938 aş fi fost conştient de o astfel de mobilizare secretă, poate că aş fi reuşit să mă apăr cu destul succes...” (cf. idem). Despre acelaşi interval calendaristic, Victor Brauner: „Acum şase ani şi jumătate (notă de la sfârşitul anului 1944 - n.m.) s-a petrecut pierderea ochiului meu stâng. Această mutilare fiind proaspătă în mine ca-n prima zi, constituind faptul cel mai dureros şi cel mai important care mi s-a întâmplat. De-a lungul timpului şi al evenimentelor el rămâne cheia fundamentală a dezvoltării mele vitale.” (cf. mss. din arhivele MNAM Paris). Ajunsă la urechile lui Ernesto Sábato, întâmplarea a devenit obsedantă pentru acesta, integrând-o ca pe o referinţă esenţială în romanele Despre eroi şi morminte (1961 - respectiv, în „Raport despre orbi”) şi Abaddón, Exterminatorul (1974). Sunt sursele cel mai des citate de comentatorii „apropierii spirituale” dintre cei doi. Totuşi, peste ani, în convorbirile cu Calos Catania (v. Între litere şi sânge, 1988; ed. rom. în Eseuri, II, Ed. RAO, Bucureşti; trad. Ileana Scipione), Ernesto Sábato revine şi rezumă: „Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru. Iar în cele trei romane publicate apare o problemă esenţială: e sugerată în Tunelul (1948 - n.m.), culminează în Despre eroi şi morminte cu «Raport despre orbi», iar în Abaddón reapare ca un ecou ambiguu. Îţi aminteşti istoria lui Victor Brauner? ş...ţ Ei bine, pictorul român a trăit preocupat de clarviziune, premoniţie şi ochi. A fost prieten cu Brâncuşi şi Tanguy, care l-au pus în legătură cu Breton. Mulţi ani de zile a pictat tablouri cu tema ochilor, dar cel mai uimitor e că în 1931 şi-a făcut un autoportret care i-a prefigurat tragedia: ochiul drept îi apare gol, străbătut de o săgeată de care atârnă litera D. În 1938 s-a întors la Paris, pentru a-şi împlini destinul. Într-o noapte, în atelierul unui pictor a început o ceartă. Dominguez, pe jumătate beat, a aruncat într-unul din cei de faţă cu un pahar, care i-a scos ochiul drept lui Brauner. Uimitoarea întâmplare a fost analizată de cercul suprarealist şi îmi amintesc eseul scris de Pierre Mabille într-unul din ultimele numere din Minotaure, revista lui Breton. În urma acestui incident, Dominguez a fost radiat o vreme din cercul suprarealist şi tocmai atunci am intrat în relaţii cu el, în bătrâna Dôme, cafeneaua din Montparnasse, unde îşi dădeau artiştii întâlnire pe atunci.” Dincolo de micile erori strecurate în text (e vorba despre ochiul stâng al pictorului şi despre tabloul „Paysage méditerranéen” din 1932 - unde apare litera Datârnată de o sabie care intră în ochiul unui personaj –, confundat cu „Autoportretul” cu ochi enucleat din 1931), trebuie reţinut interesul lui Ernesto Sábato faţă de păţania lui Victor Brauner, învestită cu o valoare simbolică mai profundă decât accidentul fizic propriuzis. În acest sens, abordarea e similară cu aceea a artistului. (Fac precizarea că V.B. nu a cunoscut pasajul care-l privea din romanul apărut în 1961, acesta nefiind menţionat în inventarul bibliotecii sale de 550 titluri sau în documentele / înscrisurile cunoscute; deşi ed. fr. a romanului sabatian apăruse în 1962 la Ed. Seuil.)
Aşadar, din poziţii diferite şi în timpuri diferite, Ernesto Sábato şi Victor Brauner sunt preocupaţi de aceleaşi probleme legate de procesele ezoterice care se petrec în substraturile lumii aparente. De aceea, de pildă, în timp ce pictorul citea Datoriile filosofale şi simbolismul ermetic în raporturile lor cu arta sacră şi ezoterismul Marei Opere (ed. fr. 1960) de Fulcanelli, romancierul argentinian scria: „Cine dispăruse? Fulcanelli? Nu, era vorba despre alchimistul pe care Citronenbaum îl cunoscuse prin intermediul lui Helbronner, un tip misterios. Şi, în cazul ăsta, de ce-mi vorbeau de Fulcanelli? Pentru că, după părerea lor, putea să fie una şi aceeaşi persoană, adică Fulcanelli şi alchimistul. – Tu ştii, mi-a spus Molinelli, privind cu o oarecare teamă spre Cecilia şi Goldstein, care se uitau la noi fascinaţi, fără a mai face ceva, – tu ştii că există un mare mister în jurul lui Fulcanelli.” (v. Abaddón...). Sau, pe când Victor Brauner parcurgea cărţile psihanaliştilor Theodore Reik (Le masochisme: l’opinion de Freud. Les phénomènes..., 1953) sau Carl Gustav Jung (ed. fr. găsite în biblioteca sa: Métamorphoses de l’âme et ses symboles: analyse des prodromes d’une schizophrénie, 1953; Problèmes de l’âme moderne, 1960; Un mythe moderne: des „signes du ciel”, 1961 ş.a.), un personaj al lui ErnestoSábato reflecta: „Geniul protoromantic al lui Vico a văzut limpede ceea ce mult timp după aceea alţi gânditori nici n-au reuşit măcar să înţeleagă. El e cel care începe ceea ce mai apoi va face Jung şi, în mod paradoxal, pentru că sunt adepţii ştiinţificizării, Lévy- Bruhl şi Freud...” ş.a.m.d. (v. idem).
Aşadar, e limpede că nu-i cazul să forţăm nota în folosul apropierii dintre cei doi artişti, lucrurile petrecânduse de la sine (astral?!) în această direcţie. Mai semnalez doar „coincidenţa” (termen antipatic ambilor protagonişti) biografică în privinţa orbirii: premoniţiile care l-au purtat pe Victor Brauner către pierderea unui ochi se potrivesc în mod ciudat cu preocuparea lui Ernesto Sábato faţă de acelaşi fenomen, terminată şi pentru el cu pierderea acuităţii vederii începând cam de la vârsta de 70 de ani. Acest fapt l-a determinat pe romancier să revină la o preocupare artistică din tinereţe şi anume la pictură. Probabil că nu sunt singurul, însă, care şi-a pus următoarea problemă: dacă îşi pierde vederea, un scriitor poate să recurgă la dictare (v. J.L. Borges); şi atunci de ce Ernesto Sábato a preferat pictura, cu mult mai greu de făcut în condiţiile date? Un răspuns îl putem găsi chiar în infrastructura romanelor argentinianului: tipul lui de scriitură presupune o permanentă consultare a bibliotecii şi o relaţie intimă / „fizică” cu textul (v. miile de notiţe pregătitoare). El nu scrie „auditiv”, ci „vizual”. Pe de altă parte, întoarcerea la pictură (fapt mai puţin cunoscut) mai poate însemna şi o încercare ultimă, disperată, de a capta / fixa imaginea. Cum poate fi, de asemenea, o încercare de a-şi esenţializa expresia într-un alt limbaj.
Există în Abaddón, Exterminatorul şi câteva pasaje referitoare la Franz Kafka. Iată unul: „Noul pentru Kafka nu e ceea ce înţelegea prin nou John dos Passos. Fiecare creator trebuie să caute şi să găsească propriul său instrument, cel care-i va îngădui să-şi rostească realmente adevărul S|U, viziunea sa asupra lumii. [...] Se întâmplă, de asemenea, că e mai uşor să recunoşti noutatea în ceea ce este exterior, fapt pentru care John dos Passos a impresionat mai mult decât Kafka. Dar, aşa cum ţi-am spus, numai opera lui Kafka, în întregimea ei, este cea care reprezintă un nou limbaj.” (Ceea ce s-a şi dovedit, de-a lungul vremii, prin „efectul Kafka” asupra prozatorilor moderni din toată lumea.) Dincolo de aceste aprecieri teoretice, romancierul Sábato a fost absorbit de viziunea kafkiană asupra lumii, lucru uşor de observat în scriitura lui. Ca atare, era de aşteptat să găsim între picturile pe care le-a produs la senectute una de referinţă, poate „manifest”, intitulată „El Señor K”: o reprezentare expresionist-fantastică a praghezului, în care ochii sunt punctul de convergenţă (v. foto). Şi e momentul să ne amintim că, în anul 1934, Victor Brauner producea un celebru tablou intitulat „Monsieur K îşi contemplă forţa” (v. foto), într-o manieră mai degrabă satirică (dar novatoare din punct de vedere plastic). Cele două lucrări, care exploatează / explorează aceeaşi sursă (criza umană „coaptă” în lăuntrul Imperiului din Europa Centrală, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX), sunt diferite sub raport stilistic, dar complementare tematic.
Şi, mai departe, mergând către interpretarea subtilă a lumii prin „nodul alchimic”, după ce vom parcurge anumite pasaje din acelaşi Abaddón... („Un lanţ nesfârşit de iniţiaţi, începând din antichitate până la dezintegrarea atomului. Newton aparţine acestui lanţ [...] De aici limbajul ambiguu al alchimiştilor. Simboluri pentru iniţiaţi.” - v. mai multe în studiul Ernesto Sábato: El alquimista en „Abaddón, el Exterminator” de Queli Pariente; Trafford, Canada, 2002; 244 p.), vom descoperi uimitoarea serie de tablouri „Alchimistul” (1995), prin care Ernesto Sábato ne transmite mesaje misterioase şi alarmante. Oarecum mai calm, simbolic şi sofisticat, Victor Brauner o făcuse deja în celebrul său „Alchimist” din 1947 (uneori intitulat şi „Suprarealistul”). Totodată, pictorul de origine română referindu-se în notiţele sale, deseori, la alchimie şi proclamând funcţia magică a artei (susţinea că el nu face „tablouri” pur şi simplu, ci „pentacle”, „amulete” etc.). Această orgolioasă aşezare a creatorului în poziţia de „mediator” al misterelor lumii a fost împărtăşită şi de romancierul şi pictorul Ernesto Sábato.