În biografia intelectuală şi poetică
a lui Andrei Mureşanu putem stabili
trei perioade: Bistriţa natală (1816-
1832), Blajul şcolarităţii sale (1832-
1838) şi Braşovul afirmării sale
literare şi publicistice, sub îndrumarea
generoasă a lui G. Bariţ (1838-1850).
Urmează perioada sibiană (1850-
1861), în care se afirmă mai ales
publicistul, în paginile „Telegrafului
Român”, dar în care este nevoit să
exercite o profesiune atât de neconformă
cu temperamentul său artistic, – o
slujbă de „concepist gubernial” (1850-
1861), ca să-şi încheie scurta existenţă
pământeană la numai 47 de ani, prin
revenirea la Braşov (1861-1863), o
perioadă a avatarurilor sufleteşti.
Andrei Mureşanu vine la Blaj în
1832, când avea 16 ani. Numai de
câţiva ani se stinseseră luceferii Şcolii
Ardelene (Şincai chiar în 1816, anul
în care se năştea poetul deşteptării
naţionale). Amintirea lui Samuil Micu,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior era
în deceniul patru al secolului al
XIX-lea vie şi preţuită atât de tradiţia
blăjeană, cât, mai ales la catedrele
unde oficiau autorităţi didactice
precum: Timotei Cipariu, Simion
Bărnuţiu, Ioan Rusu, Nicolae Marcu,
Demetru Boier ş.a. Pentru şcolarul
bistriţean venit de la gimnaziul
piariştilor, unde şcolise cu câteva
decenii în urmă şi Gheorghe Şincai,şi
unde, la lecţiile de istorie, ascultase
şi lucruri deloc măgulitoare pentru
neamul românesc, audierea unor
lecţii însufleţite, susţinute de oameni
erudiţi, echivalează cu un adevărat
şoc emoţional, cu ridicarea unui gros
văl de pe ochi, aşa cum îşi aminteşte
unul din colegii săi de clasă, Isaia
Moldovan: „Când vedeam atâţia
învăţaţi, tot români, ne dezmeticeam
şi începeam a cunoaşte minciunile
ungurilor care ne descriau pe români
ca pe nişte sălbatici. Din zi în zi ne
încălzeam la suflet şi ni se părea că
suntem într-o altă lume.” (v. Isaia
Moldovan, Din întâmplările vieţii, în
„Gazeta Transilvaniei”, anul LX, 1898,
nr. 234,p.4)
G. Bariţ profesează pentru puţin
timp la Blaj, predând fizica, iniţiind
spectacole de teatru şi, înainte de
plecarea la Braşov,ca altădată Şincai,
ţine în faţa alumnilor (teologilor)
blăjeni o înflăcărată cuvântare
„îndemnându-i să se poarte bine
că naţia română are un viitor strălucit,
descinzând noi din puternicii romani.”
Aşa încât, Blajul Şcolii Ardelene, în
cei şapte ani petrecuţi aici, la studii
gimnaziale şi teoretice de către viitorul
poet, a însemnat poate momentul
cel mai important al devenirii sale
intelectuale. Unul dintre primii săi
biografi, profesorul blăjean Ioan Raţiu
scria – e drept cam apodictic, dar nu
fără temei:„fără exagerare, putem
zice că pe Andrei Mureşanu singur
Blajul l-a făcut ceea ce a fost. Dacă
nu ar fi învăţat în şcolile de aici şi
dacă nu ar fi supt spiritul lor, Andrei
Mureşanu niciodată n-ar fi ajuns
bardul naţiunii, căci nu ar fi avut firul
care să-l conducă. Natura i-a dat
sentimente şi talent, Blajul i-a dat
directivă. Blajul a deşteptat în el
iubirea de libertate, de neam şi
literatură românească.”
Publicistul Andrei Mureşanu
descinde mai ales din spiritul polemic
al lui Petru Maior, căci şi stilul
jurnalistului Andrei Mureşanu „e
susţinut de o atitudine tranşantă,
potenţată de termenul direct, insinuarea
maliţioasă, ironia subţire sau verbul
violent”, amintind de arsenalul polemicii
lui Petru Maior. Corespondenţele cu
Petru Maior nu rezultă numai din
structurile similare ale stilului polemic.
Autorul Istoriei pentru începutul
românilor în Dachia este continuat
de gazetarul Andrei Mureşanu şi prin
asocierea concepţiei sale luministe
cu patosul democraţiei dintr-o
perspectivă romantică,vizionară, care
îi insuflă încredere în ridicarea
compatrioţilor săi „la gradul culturei
în care se află alte naţii din luminata
noastră Europă.” Articolul Sulzer
despre români, în care susţine originea
romană a creştinismului românilor,
dacă nu ar fi semnat de Andrei
Mureşanu, am putea crede că este o
pagină din Istoria…lui Petru Maior:„Nu
ştiu ce să numesc năzuirea unor
scriitori de o pănură cu Sulzer,
carii întru aceea în ce numai chiar
conaţionalii scriitori pot fi judecători
competenţi şi carii de la aceştia ar
trebui să înveţe, se dau învăţători
la toată lumea.” Iar consideraţiile
despre poezia populară din articolul
Românul şi poezia lui pot fi, desigur,
raportate la Vasile Alecsandri care
pentru Andrei Mureşanu a fost un
model şi în poezie şi în ziaristică, dar
şi la unele note de subsol din Ţiganiada
lui Budai-Deleanu; aşa cum consideraţiile
despre lupta împotriva tiraniei şi
credinţa în libertate din articolul
Trista pusăciune (poziţie) în care
se află corifeii populilor în timpul de
faţă pare o continuare a comentariului
în jurul formelor de guvernământ
din Cântul X al Ţiganiadei, fără alegoria
şi savoarea expresiei din epopee,
Andrei Mureşanu preferând tonul
grav şi accentele profetice umbrite
de tragism: „Acei bărbaţi patrioţi,
carii din interesul binelui comun
voiesc naintarea prosperităţii patriei
şi a adevărului, carii îşi apără ideile
sale în dreapta şi-n stânga, în sus
şi-n jos, fără a privi la personalităţi,
în timpul mişcărilor, fie acele în
interesul principiului monarhic ori a
celui republican, vor avea pururi o
pusăciune apăsătoare.”
Poetul Andrei Mureşanu este şi
mai îndatorat Şcolii Ardelene. Poezia
care l-a făcut nemuritor, Un răsunet,
devenită imn naţional, şi atâta vreme
„cântec care ne-a însoţit istoria” este
îndeobşte cunoscută cu titlul Deşteaptă-
te, române – începutul ex abrupto
al poeziei. Poate că acest energic
îndemn să-i fi venit în minte poetului
din articolul-program al „Gazetei de
Transilvania” la care poetul a fost
chemat de Bariţ să colaboreze:
„Mulţămită celor carii strigă astăzi
cu glas puternic: deşteaptă-te şi tu
române, păşeşte înainte împreună
cu noi,primeşte şi cultivă în inima ta
iubirea de dulcea noastră patrie”;
poate să-l fi reţinut din textele Bibliei
– poetul, aşa cum se ştie, a urmat
cursuri de teologie la Blaj şi a fost
o vreme cântăreţ de strană la Biserica
dintre Brazi din Sibiu.
Forma de discurs a poeziei Un
răsunet (Deşteaptă-te, române) a fost
deseori asociată cu Discursul lui
Simion Bărnuţiu din Catedrala Blajului.
Caracterul retoric al poeziei este
evidenţiat şi de gravele alternative:
sclavie/libertate, viaţă/moarte, care
amintesc de finalul epopeii lui Ion
Budai-Deleanu. La Andrei Mureşanu
această alternativă libertate/moarte
apare tot în finalul imnului sub formă
de legământ:
„Murim mai bine-n luptă cu glorie
deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul
nost’pământ”
ce este o parafrază a îndemnului
din finalul Ţiganiadei:
„Du-ne măcar în ce parte,
Ori la slobozie, ori la moarte!”
Iată de ce în unele manuale de
istoria literaturii române, Andrei
Mureşanu este inclus în capitolul
Şcoala Ardeleană, pentru că paşoptiştii
transilvani constituie de fapt cea
de a doua generaţie a acestei mişcări
de emancipare socială şi naţională.
