În revista 22 nr. 16, scriind despre istoriografia Holocaustului din România, Adrian Cioflâncă pune în discuție o chestiune importantă: credibilitatea surselor documentare, pe care istoricii trebuie să le folosească în reconstituirea unei epoci istorice, atunci când aceste surse provin din arhivele oficiale ale unor state totalitare. Am reținut, pentru rubrica Efectul de ecou din acest număr, un larg extras din considerațiile istoricului de la 22: „Complicații și mai mari a născut întrebarea: ce ne facem cu documentele produse de state totalitare sau genocidare? În cazul acestora, statul a declanșat război împotriva propriilor cetățeni, iar minciuna, deformarea ideologică încep de la nucleul puterii și sunt parte din programe de falsificare sistematică. Istoricii știu din facultate că există un antidot care se numeștecritica documentelor. Da, această metodă bătrânească funcționează. Între timp, s-au scris multe cărți de teoria istoriei și metodologie pe această temă și știm, în mare, ce putem și ce nu putem face. Dar, până la urmă, în practică, nu există rețetă universală, infailibilă și nimeni nu este ferit de pericolul de a cădea în capcane, mai ales dacă nu există alternativă la sursele oficiale. (…) Este plină breasla de istorici care scriu istoria României moderne cu limbajul naționaliștilor de la 1859 și 1918, istoria celui de-Al Doilea Război Mondial cu limbajul lui Ion Antonescu și al celorlalți antisemiți tutelari și istoria comunismului cu limbajul propagandiștilor și securiștilor. Categorii, concepte, modele cauzale produse de diferite ideologii politice sunt luate de bune, ca și cum sunt expresia științelor sociale și reflexia fidelă a realității. Pe de altă parte, exercițiul critic în fața documentelor emise de dictaturi nu este întotdeauna serios și sofisticat.O metodă facilă, practicată chiar de istorici cu experiență, este de a citi documentele emise de dictaturi exact pe dos, pornind de la premisa că ele sunt structural mincinoase. Dacă documentul zice ceva, adevărul trebuie să fi fost, automat, fix invers. Dar istoria nu este așa simplă pentru a fi scrisă pe baza dicționarelor de antonime. Nicio dictatură nu se bazează exclusiv pe minciună. Perversitatea vine din modul în care combină adevăruri mici și disparate cu minciuna teroristă. Vine din efectul de real pe care îl au minciunile, falsurile oficializate, manipularea stereotipurilor și instrumentarea resentimentelor. Până la urmă, adevărul are un versant fiduciar. O informație devine adevăr, dacă este creditată de o majoritate. Dacă o majoritate crede în dictatură și în minciunile ei, pentru istoric meseria se complică foarte tare.
O altă metodă cu probleme este de a selecta doar documentele sau informațiile care convin. Istoria înseamnă selecție a faptelor și surselor, ni se spune. Corect, doar că trecerea sub tăcere a documentelor relevante este descalificantă. În perioada comunistă, istoricii oficiali scriau cărți pe baza documentelor selectate de Securitate. În istoriografia naționalistă, sunt alese doar faptele, sursele și interpretările care confirmă miturile naționale. Selecția fie pune umărul la construcții canonice, fie participă la carnavalul discursurilor în care, în numele libertății de opinie și al democratizării istoriei, orice poate fi spus despre trecut. În fine, ultima metodă păguboasă pe care o amintesc aici este de a da tuturor dreptate. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, sursele sunt tot mai multe și mai contradictorii. Ele produc «efectul Rashomon». Toate sursele par să aibă dreptate, într-un fel sau altul. Or, așa ceva este imposibil, pentru că adevărul nu este polimorf. Metoda aceasta face ravagii când este aplicată la situații în care există criminali și victime, iar istoricul spune că victima trebuie să fi avut vreo vină dacă s-a ajuns la crimă.”
Cum se vede, dificilă misiune au istoricii, mai ales când își propun să elucideze ce s-a întâmplat în vremea dictaturilor. Probabil, o cale mai potrivită de a afla adevărul despre asemenea epoci le stă la îndemână scriitorilor, cu libertatea pe care le-o dă ficțiunea: ei nu mai sunt obligați să ia în seamă documente care mistifică, ci doar să asculte de ceea ce le dictează propria inimă și propria minte.
