Dificilă, rece, uneori scrîşnitoare, rebarbativă, scriitura lui Vasile Dan trădează o obsesie. O obsesie benefică, cea a copilăriei. Copilăria freamătă în subtextul d-sale precum apa unui rîu sub o pojghiţă de gheaţă. Poezia devine un mijloc de-a o conserva, de-a o perpetua în chipul său special, trecînd-o într-un registru de semne, de sugestii, de ideograme morale, adică proiectînd-o într-o lume paralelă. Sub condeiul înfiorat de-un regret contras, de-o nostalgie abstrasă al lui Vasile Dan, referinţele la copilărie abundă. Uneori e atinsă chiar coarda durerii: "ţipătul unui copil înfipt ca un cuţit în sînge./ pielea celui adormit făcută sul./ ridicarea în capul oaselor" (ţipătul). Alteori vîrsta fragedă apare contextualizată de propriul său cadru domestic: "ca să scriu trebuie să urc mai întîi/ scara de lemn sunător/ precum şoarecii care rod noaptea/ bradul proaspăt bine uscat/ o cameră de copil purifică precum varul/ interiorul" (casă). Sau tratată printr-o anecdotică misterioasă: "orbul nimerise o groapă./ copilul plîngea temător/ în întunericul care se lasă dintr-o dată/ în cameră./ prin crăpătura uşii se strecoară singură/ pisica cu ochii aprinşi, fosforescenţi./ cineva totuşi cîntă deşi nu-i prezentă/ decît vocea lui liniştită.// precum s-ar aprinde lumina" (seară
Întreaga psihologie auctorială poartă, în cazul de faţă, dulcea povară a copilăriei pe care o cifrează, cu care se joacă de-a v-aţi ascunselea, dar de care nu se poate elibera. Nu e nimic sentimental (dimpotrivă, grafia sentimentală e ştearsă minuţios, cu guma), dar fuga de expresia imediată a afectului nu constituie decît o ofrandă ce i se aduce, id est o confirmare a sa. Ocolirea patetismului are ecouri grave în adîncul fiinţei scriptice care posedă propriul său patetism, secund, însă care n-ar putea exista fără patetismul subînţeles al fiinţei. E un transfer compensator. Cu cît fiinţa pare mai detaşată, mai resignată, cu atît textul devine mai expresiv în contul fiinţei puse în paranteză. Miezul emoţional e ascuns în gogoaşa de mătase a formei, presupus ca un alibi al acesteia: "s-a topit sarea zilei în ochi/ praful nopţii cenuşa literelor/ pe hîrtie/ (abia de îţi ţii respiraţia peste ele/ precum un cititor ingenuu analfabet)" (a vorbi. chiar clipa de dinainte). Ca şi: "un penet în levitaţie, pierdut definitiv/ mult mai uşor decît aerul./ cum sînt hainele la mal ale unui copil/ ce tocmai se scaldă? (carte de citire). În genere înregistrăm o fantezie infantilă, o revărsare de asocieri nu atît bogate cît de-o ingenuitate plastică în ciuda aspectului sofisticat, placată pe senzaţii, precum atestatul unui contact primordial cu lumea. Nesăţios a o îmbrăţişa cu toate simţurile, poetul vine în întîmpinarea lumii cu salutul său imaginativ: "omul galben se ridică încet în levitaţie./ omul albastru se sparge seara pe caldarîm./ omul cîrtiţă ronţăie încă adevărul/ strecurat în pămînt.// sare peste arşiţa de duminică/ direct în ploaia de luni dimineaţă./ cu palma întinsă în care închide/ cîţiva stropi/ deschide ochii te recunoaşte.// dar numai după părinţi" (omul galben, omul albastru). Dîndu-şi sfatul a ţine "ochii deschişi", constată o fabuloasă nelimitare a tuturor celor ce sînt: "sus capul eram/ în pădure/ pădurea nu avea lizieră/ arbori de jur împrejur/ muşchi verzi/ precum polul nord/ ar fi fost pretutindeni" (nord). Viaţa are irizări de basm: "cum trece un vultur veacul/ nesăţios de carne./ «dacă nu mă găseşti în anul acesta/ caută-mă în altul».// dulce ca o prietenie în jurnalul/ celui timid te-am căutat/ şi nu erai acasă.// noaptea slobozi cîinele/ care-ţi şi ia urma./ luna pe streaşină/ plină de graţie.// întorci capul./ prea tîrziu" (secolul XXI). Acest "prea tîrziu" e încă un semnal al despărţirii de ceea ce a fost prea devreme, de ceea ce probabil continuă a fi astfel...
Încă o faţă semnificativă a vîrstei aurorale se iveşte în producţia poetului arădean. E acea nediferenţiere între factorii componenţi ai realului, acel sincretism ontologic ce indică intuiţia originarului unitar, a ansamblului ale cărui părţi rămîn tainic solidare. Bunăoară un amestec de modern şi arhaic, de urban şi bucolic, dincolo, s-ar zice, de-o intenţie de poetică, precum o respiraţie generoasă a organismului liric. Lucrurile diferite sub raportul naturii şi al vîrstei lor îşi răspund cu dezinvoltură. Sufletul copilului se vădeşte prea analitic, fiind precumpănitor spontan-sintetic: "prima dată muri pe şezlong la ştirile de seară/ înainte de a trece pe HBO plopii/ băteau în geam cu braţe subţiri/ de care atîrnau frunze/ ca nişte rufe sfîşiate de vînt spălate/ de ploaia măruntă de toamnă frunze/ încă verzi chiar dacă uşor/ îngălbenite pe margini parcă/ scriau ceva cu vîrful umed/ pe pereţii scorojiţi de la etajul trei/ mîine am să mă duc să citesc gîndi/ a doua oară era în grădină acasă/ în aceeaşi zi a săptămînii şi în aceeaşi lună/ dar în alt an/ cineva îl striga pe numele mic stai/ liniştit lasă pasărea din mînă" (elegie). La treapta meditativă ( pe care urcă totuşi autorul care parcă nu se-ndură a se maturiza lăuntric, ceea ce reprezintă un avantaj), aceeaşi devălmăşie fertilă între concepte, percepţii, visuri, frînturi reflexive şi răsfrîngeri emoţionale deviate. Tăcerea, umbra, cerneala, moartea se întîlnesc, se încîntă reciproc, într-un dans a ceea ce ar fi putut fi. Sfîrşesc prin a se întrepătrunde într-o incantaţie a posibilului pur, a fremătătoarei neîmpliniri al cărei rost nu ar putea fi decît gratuita sa comunicare în eter: "să cînte mutul. să vorbească tăcerea. umbra/ să se întrupeze./ în ea se scurge cerneala neagră/ (cîte poeme închise acolo etanş?)/ cine-a strigat odată şi nimeni dar nimeni/ n-a auzit? n-a tradus nimeni./ este şi ea tot o umbră./ o cerneală simpatică./ moartea.// ascultă-mă. ascultă-mă cu tine vorbesc./ îţi împrumut urechea mea dreaptă. buzele mele pecetluite ţi le dau./ pleoapele mele întredeschise./ degetul. iau degetul de pe buze" (a vorbi. chiar clipa de dinainte). Şi nu putem a nu menţiona, în aceeaşi ordine demonstrativă, încă o reacţie copilărească a bardului: făurirea unor imagini-jucării. Vasile Dan are aerul a-şi produce singur jucăriile baroce care-l bucură, de care se-nconjoară, în duhul unui amuzament sublimat. O tîrzie răsfrîngere a unei disponibilităţi mirabile care probează astfel că supravieţuieşte: "o pasăre fără penet,/ goală puşcă/ precum inima unei femei/ pe care încă nu îndrăzneşti/ să o atingi" (un animal care plînge). Ori: "apa din aer/ în mici cercuri se sparge/ liniştea de dinaintea ţipătului/ noului născut" (ibidem). Ori: "apa are pielea atît de subţire ca pentru palmipede" (a vorbi. chiar clipa de dinainte). Calofilia se introduce aci prin valenţa sa ludică, avangardistă.
Dar punctul vizionar cel mai avansat al "miradorului" lui Vasile Dan îl reprezintă neîndoios poemul intitulat biblioteca devastată. În liniile febricitante al acestuia (tonul cool bate în retragere) e transcrisă experienţa totalizantă a copilului etern care "scînceşte" într-o temerară tentativă de-a cuprinde într-o sensibilă acoladă atît biblioteca cît şi viaţa, în speţă nucleele generatoare ale celei din urmă, moartea şi erosul. Femeia posedată nu e numai o verigă a transmiterii mesajului vital al fecundării, ci şi o revărsare a maternităţii în sens invers, o retroactivă naştere a bărbatului. Incestul şi candoarea se mixează. Pe de o parte, senzualitatea îşi divulgă esenţa teribil impură, victorios amorală, iar pe de altă parte se mîntuie extrapolîndu-se în "vidul" scriptic, în indicaţia nulă a degetului care nu arată nimic, ca o ( re)naştere întru text. Un soi de "a doua viaţă" a autorului, într-o limbă, fireşte, "mare", limba imprescriptibilă a poeziei: "din munte nu se vede nimic acolo între cărţi/ filele scrise mărunt, răvăşite sub picioare/ în bătaia unui vînt care îţi aprinde doar sîngele./ o, femeie cu sexul indolent şi mereu receptor, care te naşte/ în timp ce tu o posezi/ cu unghiile rupte, cu degetele ca nişte sfîrcuri roşii/ şi palpitînde/ cu care îi apeşi uşor pielea pîntecului ce tremură excitat./ o, mamă iubită, o, femeie ce te naşte în vid/ hîrtiile în devălmăşie zac pretutindeni/ îngropat din ele te ridici ca dintre valuri/ albe de var./ ţipătul femeii în faţa dezastrului/ trupului tău explodînd în erecţie/ soarele a găsit o fisură prin care să intre/ în camera în care scînceşte un copil/ cu capul tău în palme/ bate ca o carie în lemnul gustos inima/ dihonia roşie, fără chip/ cu ochii nu vezi, cu limba n-atingi/ sexul galben al nopţii/ cîndva te-am cunoscut printre filele acestea/ chiar înainte de a le da eu însumi foc în alexandria/ cititor orb sînt acum cu pîntecul supt/ pe pieptul meu dezgolit/ un deget arătător/ fără mînă". Parafrazînd o formulă celebră, am putea afirma că Vasile Dan e un poet care adoră copilăria ca pe-un centru absolut cu circumferinţa nicăieri. n
Vasile Dan: carte vie, Ed. Mirador, Arad, 2003, 64 pag.
