Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Controverse:
Editarea lui Mircea Eliade de Sorin Alexandrescu


Iată discuţia cu privire la editarea lui M. Eliade, în legătură cu care am mai publicat două intervenţii, capătă amploare. Am primit cele două scrisori şi precizările de mai jos care adaugă o nouă filă în acest început de dosar. Desigur, cei vizaţi, şi, în primul rînd, dl Mircea Handoca, vor avea drept de opinie, dacă vor crede de cuviinţă. România literară găzduieşte toate punctele de vedere, a căror răspundere revine integral autorilor.Bucureşti, 24 mai 2004



Stimate Domnule

Gabriel Liiceanu,


Nu-mi este uşor să va adresez aceste rânduri, dar ele se impun prin forţa împrejurărilor care astăzi mă aduc în ipostaza de păgubit de către Editura Humanitas, prestigioasa instituţie pe care o conduceţi, prin publicarea recentă, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, a scrisorilor lui Mircea Eliade către savantul suedez Stig Wikander, în volumul Europa, Asia, America..., Humanitas, 2004, vol. III (p. 249-394).

Am descoperit acest corpus de corespondenţă la începutul anului 2001, l-am adus în ţară (sub formă de fotocopii), am făcut cercetări în arhiva acestui savant la Uppsala University Library (unde se află păstrate aceste scrisori, în arhiva personală a lui Wikander) şi am publicat, cu acordul în scris al celor două ramuri moştenitoare (Sorin Alexandrescu, respectiv Marita şi Ulla Wikander, fiicele savantului suedez) originalul francez al acestor scrisori, însoţite de adnotări, în revista Archćvs. Études d"histoire des religions (vezi Mihaela Timuş " Eugen Ciurtin, "The Unpublished Correspondence between Mircea Eliade and Stig Wikander (1948-1977)", Archćvs IV (2000), fasc. 3, 4. p. 157-185, respectiv p. 179-211; V (2001), fasc. 3-4, p. 75-119 ; VI (2002), fasc. 3-4, p. 325-362). Acelaşi acord în scris din partea părţilor moştenitoare, l-am cerut şi obţinut în vederea publicării unei ediţii româneşti a acestei corespondenţe (împotriva destinului. Corespondenţă Mircea Eliade " Stig Wikander (1948-1977), traducere în limba română a scrisorilor, însoţită de introducere, adnotări şi addenda), în curs de apariţie la Editura Polirom în vara acestui an, proiect anunţat acum doi ani, bunăoară cu ocazia publicării în România literară a unui articol despre savantul suedez (vezi M. Timuş, "Enigmaticul Stig Wikander", Rl XXXV (2002), nr. 22, 5-11 iunie, p. 26-27). Nu doar bunul simţ justifică îndeplinirea unor asemenea condiţii, ci este o conduită reglementată de Legea dreptului de autor nr. 8 pe 1996, la art. 89: "Difuzarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită autorizarea destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, a succesorilor săi, dacă persoana destinatară nu şi-a exprimat o altă dorinţă" (cf. Monitorul oficial, Bucureşti, 1996, p. 30-31).

S-ar putea invoca o aparentă eroare: în acelaşi an 2001, pentru întregirea corpusului epistolar Eliade-Wikander şi restabilirea coerenţei sale, i-am lăsat copii ale copiilor acestor scrisori lui Mircea Handoca, "la schimb", trocul fiind singura lege în pseudo-arhiva intitulată, cu o mediocră încăpăţânare, după propriul nume " cu parte din scrisorile lui Stig Wikander către Eliade, pe care le deţine (doar sub formă de fotocopii), fără discernământ asupra conţinutului lor, de la Eliade, din toamna anului 1985. Pentru că această corespondenţă este cu precădere una ştiinţifică, a cărei cotă doar un cunoscător al istoriei religiilor şi, în particular, al istoriei religiilor indo-iraniene (domeniul specializării mele azi, în calitate de doctorandă a Universităţii din Bucureşti şi la Sorbona, École Pratique des Hautes Études, 5e section ŤSciences religieusesť) o poate evalua. în egală măsură, i-am încredinţat atunci aceleaşi fotocopii lui Florin Ţurcanu, la rândul său, el lăsându-mi copii ale altor scrisori ale lui Wikander către Eliade, conservate azi la Chicago, Regenstein Library (în arhiva personală a lui Eliade). Nu mi-am pus problema tuturor consecinţelor, inimaginabile atunci, ale acestui fapt, întrucât am crezut şi cred că dincolo de manierele de editare ale lui Handoca există, mai presus, şi bunul simţ, şi legea. în mod firesc şi civilizat, Florin }urcanu nu s-a simţit invitat să publice aceste scrisori. Dimpotrivă, înţelegând despre ce este vorba, ediţia corespondenţei Eliade " Wikander din Archćvs e cel mai frecvent citată, alături de cea Eliade-Pettazzoni (editată de Natale Spineto), în cartea sa Mircea Eliade, le prisonnier de l"histoire, Paris, La Découverte, 2003. în schimb, Handoca s-a grăbit să o facă, şi cu ambele mâini, compilând o nouă ediţie franceză însoţită de traducerea în română, cu nelipsite licenţe proprii.

în volumul Humanitas, el îmi aduce false mulţumiri, menţionează doar parţiala (adică falsa informaţie) apariţie a originalului francez al acestor scrisori în Archćvs, în condiţiile în care nu a cerut nici o autorizaţie în vederea acestui volum, a cărui publicare, probabil fără a fi fost pe deplin informat, aţi încuviinţat-o. Nici Sorin Alexandrescu, nici fiicele moştenitoare ale lui Stig Wikander, nici subsemnata, nici redactorii Archćvs nu au fost înştiinţaţi. Dacă ar fi cerut o asemenea autorizaţie ar fi aflat că nu poate publica un rând, drepturile fiind deja cedate, în mod univoc.

Permiteţi-mi să vă spun că întreaga cunoaştere autohtonă privind comportamentul adeseori fraudulos al lui M. Handoca nu are nici o valoare, nu doar în faţa legii, dar mai ales a celor două fiice moştenitoare care aşteaptă apariţia propriei mele ediţii, întinată azi de acest act abuziv, pe care nu au de ce să-l înţeleagă. Consolarea cu acest, devenit proverbial poate, comportament nu este decât o stare toxică pentru o generaţie tânără, care a învăţat să se modeleze după criterii opuse celor care ne aruncă într-un trist trecut de dinainte de 1989, care aşteaptă altceva, mai mult, care deja face altceva. Doar propria indiferenţă ne poate iluziona cu "monopolul" editorial al postumelor Eliade, asumat mitologic de acest personaj.

Surprinzătoare şi jenantă această situaţie, care periclitează juridic şi moral toate părţile implicate, nu cred că poate fi depăşită decât printr-o desolidarizare publică din partea editurii faţă de acest act fraudulos, pe care îmi permit să vi-o cer. Căci indiferent ce aş scrie în presă, simpla asociere între numele şi fapta lui M. Handoca şi editura pe care o conduceţi nu face decât să atragă umbra asupra celei din urmă. Or, asocierea este deja publică, vizibilă pe coperta atâtor volume, în particular pe volumul constituit aproape o treime (150 de pagini din 548 de pagini de text!) printr-o fraudă.



Cu încredere în izbânda unei dreptăţi limpezi şi a bunului simţ,

Mihaela Timuş


*

* *

Stimată domnişoară

Mihaela Timuş,


Scrisoarea dvs. îmi deschide o rană mai veche, pe care aş numi-o "rana Handoca" şi care este în fond o rană a culturii noastre, cel puţin în materie de editare de texte.

Prima mea experienţă legată de Mircea Handoca urcă spre anii "80, cînd l-am întîlnit la Păltiniş, unde adăstase cîteva zile în preajma cabanei lui Noica. Trecea seara prin camera acestuia şi, după cum mi-a povestit Noica însuşi, îi cerea voie, la sfîrşitul întrevederii, să-i lase lui conţinutul coşului de hîrtii, întrucît, după cum bine se ştie, oamenii mari se poartă iresponsabil cu crochiurile muncii lor şi aruncă uneori şi ceea ce ar fi trebuit de fapt să păstreze. Să-i permită Noica lui, lui Handoca, să salveze pentru posteritate ceea ce geniul distrat riscă la tot pasul să condamne la o moarte nedreaptă. Noica a rezistat, din fericire, asediilor venite din partea acestui personaj cu o certă vocaţie de pubelar cultural, dar a cedat într-o bună zi la insistenţele reorientate ale lui Handoca şi l-a lăsat să copieze cîteva pagini din carnetele publicate mai tîrziu, în 1991, sub titlul Jurnal de idei, spre a fi încredinţate unei reviste culturale. Noica nu a avut precauţia să revadă rezultatele muncii de transcriptor ale improvizatului său editor. Când cei câţiva, care am îngrijit mai târziu acest ultim Jurnal al lui Noica, am confruntat cu originalul paginile transcrise şi publicate (ilegal) de Handoca, am descoperit stupefiaţi câteva zeci de lecţiuni eronate pe fiecare pagină. Eram în faţa unui text cu sensurile complet mutilate. Pe Handoca nu-l interesase nici să înţeleagă textul, nici să-l reproducă potrivit literei sale. Îl interesase doar să-şi aşeze numele alături de cel al lui Noica şi să anunţe publicarea unui inedit. Nu avea zei culturali, nu respecta reguli, nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiinţa celui pe care pretindea că îl slujeşte ca editor. în fapt îl desfigura şi, dacă era nevoie, îl ucidea cu nepriceperea lui, cu veleitarismul lui, cu încropelile lui. Nu vroia decât să se salveze de naufragiul anonimatului. Era un parazit cultural, dispus la orice pentru a-şi înjgheba un destin.

Oamenii mari sunt pesemne mai întotdeauna flataţi când cineva "se ocupă" de ei. Când încap pe mâna unor mediocri, ei termină prin a le da concursul la subminarea propriei opere şi colaborează, în viaţă fiind, la un dezastru postum. Nu ştiu în detaliu cum s-au petrecut lucrurile în cazul Eliade-Handoca, dar ştiu câte ceva despre generozitatea lui Eliade şi îmi pot lesne imagina cedările succesive ale acestuia în faţa asalturilor neobosite ale bibliografului său, ale flateriilor unsuroase, ale pisălogelilor inepuizabile. Nu mă îndoiesc că Handoca poate replica aducând certificate de bună purtare de la Eliade însuşi şi că ne poate da oricând să citim scrisorile de mulţumire pe care Eliade, în momentele sale de credulitate sau de politeţe obosită, i le-a adresat. Asta nu va schimba însă nici o clipă fondul problemei.

Iar fondul problemei " şi cu aceasta ajung la scrisoarea dvs. " este următorul: Handoca a lăsat să se înţeleagă că, în materie de Eliade, el este o fatalitate. Că este posesorul unei "arhive" care de-acum îi poartă numele. Că în materie de editare, când e vorba de documente inedite, este de neocolit. Ca editoare a lui Eliade în România (editura de care mă ocup avea, din 1990, un contract în acest sens cu Cristinel Eliade), Humanitas s-a văzut nevoită să colaboreze, când a fost vorba de corespondenţa lui Eliade, cu Mircea Handoca (în calitatea lui de posesor fizic, nu şi juridic, al documentelor), aşa cum Handoca, la rândul lui, s-a văzut obligat în principiu să colaboreze cu editura care deţinea drepturile de publicare în România. Spun "în principiu", pentru că, în fapt, Mircea Handoca a publicat texte ale lui Eliade (publicistică, de pildă) ocolin-

du-ne ca editură titulară a drepturilor şi găsind editori dispuşi să facă pirataj cultural. A fost ameninţat, cu ani în urmă, cu un proces în acest sens şi am avut naivitatea să cred că nu va recidiva şi că, oricum, nu va practica raptul cultural căreia i-aţi căzut recent victimă şi din care Humanitas, la rândul ei, iese păgubită moral. Faptul că Mircea Handoca a profitat de buna dvs. credinţă (şi deopotrivă a redactorului nostru), introducând în cel de al treilea volum de corespondenţă Eliade (aflat sub un contract cu succesorul legitim al lui Eliade, profesorul Sorin Alexandrescu) un număr impresionant de pagini pe care i le-aţi pus la dispoziţie în cadrul unui troc cultural, ştiind foarte bine că nu era îndreptăţit nici moral, nici juridic şi nici ştiinţific să o facă " este neîndoielnic scandalos.

Dacă vă consolează în vreun fel acest lucru, aş dori să ştiţi că am decis să încetez orice colaborare cu Mircea Handoca şi că intenţionez ca proiectul editării publicisticii lui Eliade să-l încredinţez, de comun acord cu dl Sorin Alexandrescu, unei echipe de tineri cercetători care, pe lângă o formaţie profesională adecvată, mai ştiu câte ceva şi despre bunacuviinţă culturală, despre onestitate şi respectul legii. M-aş bucura, cunoscându-vă performanţele din ultimii ani, să-mi spuneţi că veţi accepta să intraţi în acest proiect cultural.



Cu melancolie editorială,

Gabriel Liiceanu



*

* *



Precizări

La sfîrşitul anului 2000, am stabilit, cu ajutorul prietenului Florin }urcanu, aflat atunci în faza de pregătire a unei monografii Mircea Eliade, o listă de articole scrise de Eliade în anii de apropiere de mişcarea legionară. Lista cuprindea şi articole pe teme înrudite, de preocupare mai generală despre destinul românilor, sau despre personalităţi româneşti, inclusiv a unor savanţi evrei din România. Ideea era să public aceste articole în româneşte şi în traducere engleză în revista International Journal of Romanian Studies, publicată iniţial la Amsterdam şi continuată, în acei ani, la Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, pentru a pune la dispoziţie celor interesaţi, şi în primul rând a unor comentatori străini care nu cunoşteau româna, textele integrale ale lui Eliade; scopul era deci de a se putea evalua mai exact opiniile lui Eliade exprimate în texte adesea intruvabile. Acestea au şi fost traduse atunci în engleză.

Din scrupul editorial şi cum eu trebuia să plec la Amsterdam, am rugat pe Florin }urcanu să-l consulte pe Mircea Handoca cu privire la listă, pentru a evita eventuala lipsă a unor articole semnificative. El a avut o discuţie cu Handoca în cursul căreia acesta din urmă a protestat viguros împotriva noii încercări de "discreditare" a lui Eliade, dar a păstrat lista de articole spre a "reflecta".

Rezultatul reflecţiilor a fost publicarea tuturor articolelor cu pricina, de către el însuşi, în Vatra şi apoi în formă de volum la Editura Dacia. Aceste publicaţii au fost făcute fără acordul şi chiar fără ştirea mea, deşi Handoca era absolut la curent cu originea proiectului şi cu faptul că eu, în calitate de moştenitor al lui Mircea Eliade, trebuia să-mi dau acordul de publicare a articolelor.

Exasperat de această atitudine am scris atunci o scrisoare lui Mircea Handoca, la fel precum Editurii Dacia, şi altor edituri, anunţând că interzic în mod formal orice publicare de texte ale lui Eliade fără acordul meu prealabil. Am refuzat după aceea orice contact cu Handoca, un om căruia îi dădusem eu însumi, în 1989, la moartea mamei mele, documente Eliade spre păstrare, dar care nu a ezitat după aceea să le publice ca fiind originale din "arhiva" sa şi nu mi le-a mai înapoiat niciodată, ba mai mult, care acum îşi însuşea fără scrupule proiectul altora. Ca urmare a publicaţiei de către Handoca, propriul meu proiect la Fundaţia Culturală a trebuit să fie amânat şi nu a mai putut fi realizat până astăzi, iar munca traducătoarei în engleză nu a mai fost plătită. S-a pierdut astfel o bună ocazie de-a interveni în mod obiectiv în dezbaterile internaţionale cu privire la atitudinea politică a lui Eliade de la sfîrşitul anilor treizeci.

Fac acum aceste precizări pentru că, iată, apare un nou caz de furt intelectual săvârşit de acelaşi Handoca. Dacă în cazul meu m-am mărginit la acţiune numai în mediile direct interesate, mă asociez acum unui protest public pentru că furtul priveşte opera unui tânăr talent privat de roadele cercetării ei. Deşi Handoca a avut incontestabile merite, mai ales înainte de 1989, pentru publicarea şi cercetarea operei lui Mircea Eliade, ele sunt cu mult întrecute, în ultimii ani, de aspecte negative absolut inacceptabile.

Consider că a venit timpul ca "industria Handoca" să ia sfârşit. Mă văd nevoit să anunţ că, din acest moment, nu-mi voi mai da acordul pentru nici o publicaţie Eliade întreprinsă de Mircea Handoca, spre a evita alte eventuale furturi ca şi, de-altfel, nenumăratele ineczactităţi editoriale petrecute în trecut. Orice încălcare a acestei interdicţii va fi urmată de acţiune în Justiţie. Voi scrie în acest scop editurilor interesate în ultimii ani de publicaţii Eliade şi le voi ruga să facă apel la alţi colaboratori, competenţi şi integri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara