În seara zilei de 26 martie 2016, la
Realitatea TV, între orele 21-23, a avut
loc o şedinţă de spiritism, condusă de
Octavian Hoandră. Acesta, un om de
bună-credinţă, indus în eroare de propria
lui candoare, i-a convocat pe conducătorii
unei fantomatice Uniuni a Scriitorilor,
în număr de 5, care au atacat într-un mod
confuz şi abuziv adevărata Uniune a Scriitorilor.
Mă uitam la liderii imaginarei Uniuni a Scriitorilor
(toţi cu veleităţi de scriitori) şi mă gândeam cu
dezgust ce distanţă uriaşă este între splendoarea
literaturii şi aceşti autori tomnatici, înrăiţi de
propriul lor insucces literar.
Ioana Crăciunescu, despre care îmi place
să cred că era trează, vorbea neclar, ca şi cum
ar fi băut ceva înainte de a participa la talk-show,
repetând că dorinţa ei este ca discuţia să nu
coboare la nivel de coafeze. Ce nedreptate! Şi ce
aroganţă de prost-gust! Cunosc coafeze care îi
sunt superioare în multe privinţe.
Grigore Şoitu, inexistent ca scriitor, încerca
mereu să se înfiinţeze în timpul emisiunii (încerca
în zadar, ca să-l parafrazez pe Eminescu, din
goluri a se naşte).
Dan Mircea Cipariu, şi el inexistent ca scriitor,
a trecut sub tăcere faptul că iniţial a concurat, cu
toată seriozitatea, la funcţia de preşedinte al Uniunii
Scriitorilor, că a fost învins de Nicolae Manolescu cu
o diferenţă zdrobitoare de voturi şi că abia după
aceea a început să conteste Statutul (culmea este
că el însuşi a făcut parte din comisia care a
elaborat acest Statut, că l-a votat şi că i s-a conformat
un timp întrutotul). De asemenea, a trecut sub tăcere
că i-a decernat un premiu literar Monicăi Iacob-Ridzi
pentru versuri puerile compuse în închisoare, aducând
astfel un prejudiciu prestigiului Uniunii Scriitorilor.
Florin Iaru, poet cu talentul de multă
vreme epuizat, gesticula emfatic, explicând ce
ar face el dacă ar fi cu adevărat vicepreşedinte
al Uniunii Scriitorilor (şi nu doar autointitulat
astfel, cu acordul altor autointitulaţi). Dar Florin
Iaru... a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor,
în primii ani de după Revoluţie, şi în această
calitate nu a făcut nimic, nimic, nimic! Doar
şi-a ridicat cu regularitate salariul.
Într-o situaţie asemănătoare se află Cristian
Teodorescu, care a lucrat mulţi ani la România
literară, mai exact nu a lucrat, dar a luat
bani în fiecare lună. Iar acei bani venea să-i ridice
soţia lui, fiindcă lui îi era lene să facă drumul
până la redacţie. Şi acum se erijează în salvator
al Uniunii Scriitorilor! Tot Cristian Teodorescu,
care de la debutul său dinainte de 1989 n-a mai
publicat nimic remarcabil, pretinde că exigentele
articole de critică literară din România literară
sunt „execuţii literare”. Ce coincidenţă! Toţi
autorii care scriu prost , dar toţi, fără nicio excepţie,
detestă critica literară.
