Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Ediţia critică Rebreanu de Al. Săndulescu


Dacă ar fi să le socotim câte ediţii complete ale clasicilor avem, degetele de la o mână ar fi prea multe. În afară de ediţia Eminescu începută de Perpessicius şi inaugurată în 1939, încheiată după mai bine de 50 de ani, mai există ediţia Delavrancea, cu mari lacune de text, înainte de 1989, datorită cenzurii, întregită de autoare (Emilia St. Milicescu), după, cu noi volume, din păcate, cu un aparat critic deficitar, ce se resimte mai ales de pe urma sociologismului epocii, şi, în fine, ediţia critică Liviu Rebreanu, pe care o îngrijeşte Niculae Gheran din 1968 (adică de 36 de ani) şi care, cu recentul volum 22 se apropie de final, urmând încă unul de Varia. Este poate cea mai norocoasă dintre toate, căci graţie competenţei şi abilităţii editorului, în anii comunismului, a reuşit să apară fără nici o tăietură – unică performanţă! – cele 22 de volume impunându-se monumental.

După ce a publicat corespondenţa de familie, Niculae Gheran adună acum corespondenţa cu confraţii şi nu numai, cu rare excepţii, ea având un caracter exclusiv documentar. Scrisorile lui Rebreanu sunt în genere ceea ce numim „lettres d’affaires”, n-au expresivitate şi relief în comparaţie cu ale unor contemporani, precum Tudor Arghezi sau Ion Barbu. Autorul e prin excelenţă pragmatic, lăsând prea puţin să se contureze portretul său interior şi individualitatea stilistică. Ele, de fapt, nu au stil, sunt pur informative, dar nu lipsite de importanţă, atât în privinţa biografiei lui Rebreanu, cât şi a vieţii literare româneşti din prima aproape jumătate a secolului trecut.

În cele mai multe epistole, scriitorul solicită împrumuturi băneşti, colaborarea la o revistă (către G. Ibrăileanu), intervenţii la autorităţi, când cu cererea guvernului de la Budapesta de a fi extrădat în Ungaria (1910) (Către Mihail Dragomirescu), amânări de plata chiriei, angajarea ca translator în 1914 şi 1917, fixări de onorarii, de avansuri la operele ce urma să le scrie etc. Numeroase texte sunt protocolare, de mulţumiri adresate lui I. Al. Brătescu-Voineşti sau N. Iorga, care l-au propus (primul) şi l-au susţinut să obţină mari premii literare, oficiale, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi de director al Teatrului Naţional, „circulări”, „scrisori deschise”, rapoarte către Comitetul de lectură al Teatrului Naţional. Ele completează sau confirmă informaţia despre fuga în Moldova în 1918, dau relaţii despre viaţa teatrală şi a S.S.R.

Pe acest fond predominant pragmatic, Rebreanu îşi regăseşte uneori nervul epic, sensibilitatea artistică. Iată cum se plânge lui Mihail Dragomirescu de situaţia mizeră, desperată, ca deţinut la Văcăreşti: „Pe lângă că mi s-au umflat oasele de scândurile patului, pe lângă că îmi hăuiesc creierii de insomnia cu care trebuie să mă lupt toate nopţile de-a rândul şi pe lângă că am răcit peplin şi se prea poate să mă aleg cu o boală de piept din această cumplită glumă a ungurilor, mai e că acum nu mai am nici parale, chiar astăzi, miercuri, voi fi nevoit să trăiesc cu pâine şi apă, n-am nici tutun, n-am nici primenele (înot în murdărie de două săptămâni aproape), n-am nici ce să citesc sau să scriu ceva, n-am absolut nimic. Dacă rămân aşa, nu pot decât să mă acăţ de uşorul uşii sau să trântesc cu capul de un perete căci orice e mai bine decât să rabd ce rabd.” (23 febr. 1910) Alteori, adoptă un ton polemic şi revoltat, ca în scrisorile trimise lui Al. Davila, director al Teatrului Naţional, care i-ar fi nedreptăţit soţia, actriţă, şi protestând către acelaşi pentru eliminarea din repertoriu a piesei Manasse de Ronetti-Roman: „În calitatea noastră de cronicari teatrali ai ziarelor şi revistelor româneşti ţinem, domnule director general, să protestăm împotriva măsurii ce aţi luat de a nu se mai juca Manasse, măsură care jigneşte publicul, şi critica, şi în special, literatura. Piesa lui Ronetti-Roman a trecut prin îndoita încercare a criticii şi a timpului, biruitoare, şi nimeni nu se gândeşte să-i conteste calităţile, recunoscute de cei mai mari dintre scriitorii limbii româneşti.” (23 oct. 1913)

Într-o scrisoare din septembrie 1916, adresându-se lui Caton Theodorian, Rebreanu îşi manifestă amărăciunea pentru înfrângerile noastre de pe front: „În orice caz, e nespus de dureros că am trebuit să părăsim Ardealul. Cât entuziasm era când am intrat şi acuma, când ieşim, cât e de trist. Şi măcar de s-ar opri, de n-ar fi mai rău. O vorbă a lui Averescu e reconfortantă: «Până la Sinaia am să îngrop toţi nemţii. Dare-ar Dumnezeu să-i fie gura de aur»”. Din păcate, n-a fost să fie aşa. Peste câtva timp (către acelaşi destinatar) constată cu dezamăgire cameleonismul, oportunismul – el crede că general – în preziua iminentei ocupaţii germane: „Poate nu vei crede, dar toată lumea a devenit germanofilă. Mai mult: aşteaptă pe nemţi ca pe nişte salvatori. Carp, Marghiloman sunt priviţi ca semizei. Eu când văd schimbarea aceasta la nişte oameni ce urlau război până deunăzi, mă întristez şi mai mult. Căci asta înseamnă lipsă de tărie sufletească ruşinoasă. Să nu te miri dacă am să devin francofil înflăcărat acuma, fie şi numai pentru ruşinea celor ce au fost şi se leapădă aşa de repede” (18 nov. 1916).

În două rânduri, apare şi câte un ecou despre opera literară. Mai întâi, îşi exprimă neliniştea pe care o încearcă înainte de apariţia romanului Ion: „Mare şi grea emoţie mă roade cu romanul ăsta! De atâţia ani lucrez la el şi totuşi parcă aş mai lucra. Asta, desigur, trebuie să însemne că, sau e foarte bun sau e mizerabil. De-abia aştept să ţi-l dau D-tale să-l citeşti şi să-mi dai sentinţa definitivă. Dincolo de părerea D-tale nu mă mai interesează nimic.” (Scrisoare către Mihail Dragomirescu, 20 nov. 1920). Nu era chiar aşa. Cu multă nerăbdare o aştepta şi pe aceea a lui E. Lovinescu, cel care va rosti adevărata „sentinţă”. Mai târziu, va împărtăşi câteva gânduri şi despre Gorila, încercând să-l convingă pe editor (solicitat mereu pentru „avansuri”) că lucrează îndârjit: „Mult m-am chinuit eu cu cartea asta (dealtfel cu toate am cam păţit aşa) dar am în schimb credinţa, lăsând la o parte orice modestie, că nu va fi tocmai dintre cele mai neînsemnate romane ale anului, ci ale timpului nostru. Să nu spui însă asta nimănui, să nu-mi aprind paie-n cap cu confraţii.” Aşa cum precizează atotştiutorul Niculae Gheran, la acea dată, când îi scrie editorului Emil Ocneanu (13 dec. 1936), Rebreanu abia se căznea să înceapă redactarea.

În calitate de preşedinte al S.S.R., autorul Pădurii spânzuraţilor adresează în 1928 o scrisoare ministrului Al. Lapedatu, luând apărarea literaturii contemporane, cerând ocrotirea şi încurajarea cărţii româneşti, plata în avans a drepturilor de autor până la vânzarea întregului tiraj. Revine şi altă dată asupra aceloraşi probleme presante şi solicită împroprietărirea cu pământ a scriitorilor pentru a le îmbunătăţi situaţia materială. Când Sadoveanu a fost supus unui tir de ameninţări din partea legionarilor, care i-au ars cărţile în piaţa publică, Rebreanu a semnat, în fruntea altor confraţi, „un protest al intelectualilor”, condamnând aspru manifestările huliganice şi barbare: „Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atâta uşurinţă, fără a ţine seama măcar de opera care rămâne o mândrie a literaturii româneşti, înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut orice valoare şi fanatismul politic copleşeşte manifestările spirituale cele mai curate ale neamului nostru. Dacă un mare scriitor poate fi pus la stâlpul infamiei pentru credinţele sale, înseamnă dărâmarea oricăror ierarhii a valorilor şi bolşevizarea tuturor criteriilor de judecată.”

Ca director al Teatrului Naţional, Rebreanu a avut, la fel, o atitudine fermă faţă de provocările antisemite ale legionarilor, prevenindu-l pe Directorul Siguranţei Statului şi anexând scrisorii sale pe aceea a „arhanghelilor”, care îl somau, sub ameninţarea cu moartea, s-o elimine de pe scenă pe „jidanca” Lelia (Leni) Caller. Niculae Gheran ne informează că şi în aceste condiţii dure, spectacolul a avut loc, chiar dacă sala era împânzită de agenţi şi poliţişti în civil.

Alături de epistolele particulare, editorul publică şi câteva „scrisori deschise”, printre care pe aceea intitulată Un ultim răspuns (lui Nichifor Crainic), încheind polemica pe care scriitorul nostru a purtat-o cu acest adversar al său în coloanele revistei Adevărul literar şi artistic.

În Cuvânt înainte, Niculae Gheran menţionează sursa scrisorilor, câteva din arhive particulare, majoritatea însă din arhive publice (B.A.R., M.L.R., B.N. etc.). Împreună cu cele adresate familiei, publicate în volumul precedent, ele totalizează respectabila cifră de 700. La fiecare epistolă se dă indicaţia bibliografică, numărul de inventar al manuscrisului sau datele calendaristice ale revistei, când nu a fost descoperit originalul. Notele şi comentariile sunt extrem de informate, minuţioase şi exacte. Ori de câte ori e nevoie de precizări sau clarificări suplimentare, se fac trimiteri la diverse volume anterioare ale ediţiei. Niculae Gheran corectează afirmaţii fără acoperire ale scriitorului, ca de exemplu, că ar fi urmat Facultatea de Litere la Budapesta şi Viena sau că ar fi condus Revista Bistriţei (1906-1910). Alteori, se autocorectează în privinţa unor date bibliografice pe care nu le-a cunoscut în vreme ce elabora unul sau altul dintre volume. Aşa se explică şi introducerea în sumar a unor scrisori de familie de care a luat cunoştinţă ulterior. Când e vorba de personalităţi importante, el reproduce şi unele răspunsuri ale acestora, ca în cazul lui Ion Petrovici şi Lucian Blaga.

Scrisorile sunt orânduite cronologic şi la începutul fiecărui an, editorul indică repere biografice, deduse din context, confruntate cu Jurnalul sau completate de acesta. Astfel, volumele lui, apărute mai demult, Tânărul Rebreanu şi Rebreanu. Amiaza unei vieţi din care cunoşteam aproape întregul bagaj de informaţii, dobândesc încă o dată confirmarea, autorul punând acum in extenso documentele pe masă.

Ediţia critică Rebreanu este prea bine realizată, ca să nu-i semnalăm lui Niculae Gheran, unele mici inadvertenţe, care pot fi şi greşeli de tipar. Astfel, mareşalul Ion Averescu în loc de Alexandru... (p. 123); despre Constantin Radovici (1877-1916), actor, se spune că „la începutul secolului 19 a avut o trupă proprie.” Evident, nu poate fi decât sec. 20 (p.126). Altă notă: „Este vorba de prefectul Ion Manciu împuşcat de legionari” (p. 224). De precizat că a fost ucis chiar de către Corneliu Zelea Codreanu. La p. 404, „Convorbiri literare, nr. 11, nov. 1895”, în loc de 1995.

Dar acestea sunt mărunţişuri, mici scăpări, fireşti de-a lungul a 500 de pagini. Ediţia critică Rebreanu, pe care o datorăm neobositului şi mult competentului în materie Niculae Gheran, şi în vol. 22, se menţine la acelaşi nivel de înalt profesionalism. Este, o ştiu acum toţi specialiştii şi nu numai ei, o ediţie excelentă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara