în 1817, Thomas Moore publica Lallah
Rookh, un roman de inspiraţie orientală,
format din patru poeme narative prinse
într-o povestire cadru. Titlul era dat de numele
eroinei principale şi, provenit din farsi, desemna
obrajii ca laleaua, o comparaţie frecventă se pare
în poezia persană. După spusele legendei străvechi,
redescoperită şi gustată de Occidentul romantic
la începutul secolului al XIX-lea, Lalla Ruk era
fiica răvăşitor de frumoasă a unui anume Aurangzeb,
conducătorul Mughalului prin secolul al XVII-lea,
un mare imperiu ce acoperea cea mai mare parte
a Indiei de astăzi. Logodită cu tânărul rege al
Buharei, fără să-l fi văzut însă vreodată, tânăra
porneşte în călătoria de nuntă, pe drumul lung
şi aventuros, îndrăgostindu-se de poetul Feramoz.
Ajunsă la palatul viitorului soţ, chinuită fiind de
taina care îi măcina sufletul, Lalla Ruk cade
într-un leşin adânc înainte să apuce să îşi vadă
mirele. Îşi va veni repede în simţiri, totuşi, la
auzul glasului cunoscut şi mult iubit, căci poetul
de care se îndrăgostise nu era nimeni altul decât
tânărul rege al Buharei.
La începutul secolului al XIX-lea, Rusia şi
Prusia aveau nu numai alianţe economice şi
militare importante, ci şi legături de rudenie,
încurajate de ambele părţi, prin căsătorii care
să întărească cele două imperii. Prinţesa Frederica
Louise Charlotte Wilhemina, fiica regelui Frederic
Wilhelm al III-lea al Prusiei, se născuse în 1798
şi rămăsese orfană de mamă la vârsta de 12
ani. După înfrângerea suferită de armata prusacă
în faţa francezilor, familia regală se refugiase în
partea de est a Prusiei,
aflată sub protecţia
ţarului Aleksandr I.
În 1814, când fata abia
împlinise 17 ani, casele
regale ale Rusiei şi Prusiei
aranjează o întâlnire în
virtutea unei eventuale
căsătorii, trimiţându-i
pe doi dintre fiii ţarului
rus să viziteze Berlinul.
Mare Duce, fără perspective
de urcare pe
tron la vremea aceea,
Nicolae I sau Nicolae
Pavlovici, se îndrăgosteşte
nebuneşte şi iremediabil
de tânăra Charlotte,
înlesnind astfel demersurile
familiilor.
Sentimentul este reciproc
şi de durată, cuplul
rămânând cunoscut în
epocă pentru intensitatea
iubirii şi potrivirea
desăvârşită. După moda vremii, prinţesa prusacă,
însoţită de fratele ei, viitorul rege al Germaniei,
va face o vizită în Rusia în vara lui 1817. Aflată
la Sankt Petersburg, se va converti la ortodoxie,
luându-şi ca nume de adopţie acela de Aleksandra
Feodorovna. Peste o lună, la 13 iulie 1817, în chiar
ziua în care îşi sărbătorea împlinirea celor 19 ani,
fosta Charlotte, actuala Aleksandra, se căsătorea
cu Marele Duce Nicolae, în cadrul fastuos al
Palatului de Iarnă. Era anul în care poetul romantic
englez îşi publica vestitul poem amintit.
după aducerea pe lume a primilor
doi prunci, pierderea unei sarcini
o aruncă pe tânăra mamă într-o
neagră depresie, întreţinută şi de constituţia
ei fragilă. Îngrijoraţi, doctorii o sfătuiesc atunci
să plece într-o călătorie, sperând ca schimbarea
de mediu să atragă după sine şi o schimbare
de umoare. Aşa se va şi întâmpla. Berlinul va fi
destinaţia cuplului de rang înalt, unde vor zăbovi
din toamna lui 1820 până în vara anului următor.
Aici, în ianuarie 1821, la unul dintre festinurile
organizate de regele Prusiei, tatăl fetei, în cinstea
oaspeţilor atât de dragi, vor fi puse în scenă câteva
fragmente din poemul în vogă al lui Thomas
Moore. Rolul prinţesei indiene Lalla Ruk va fi
jucat de însăşi Aleksandra, rolul logodnicului
legendar revenindu-i chiar soţului ei, Nicolae.
Vasili Jukovski, poetul romantic rus, prieten
al lui Puşkin, se afla şi el acolo, fiind un apropiat
al casei regale ruse, în timp ajungând chiar
educatorul întâiului născut al cuplului în discuţie,
viitorul ţar Aleksandr al II-lea. Frumuseţea, graţia
şi nobleţea actriţei sui-generis, consonând perfect
peste secole cu atributele prinţesei de odinioară,
atmosfera orientală de care Jukovski se simţise
întotdeauna atras, adusă la viaţă de geniul şi
talentul lui Moore şi pusă în scenă cu mult
fast precum se pare, au mijlocit o clipă
de graţie, în care sensibilitatea
poetului a surprins manifestarea
harului. Astfel, va aşterne pe
hârtie cu înfrigurare, între 15/27
ianuarie şi 7/19 februarie 1821,
o primă poezie intitulată simplu
Lalla Ruk, alcătuită din opt
octave, unde pentru prima
dată va folosi celebrul vers
Geniul frumuseţii pure, vers
inspirat pe care îl va relua în
creaţia sa ulterioară, preluat cu
încântare mai apoi şi de prietenul
Aleksandr Sergheevici Puşkin. Acelaşi
episod berlinez va constitui punctul de
plecare şi pentru o a doua poezie, mai discursivă,
intitulată Ivirea Poeziei sub chipul Lallei Ruk,
formată din opt catrene şi elaborată între 1/13-
6/18 februarie 1821. Dincolo de inefabil, ceea ce
ţine să transmită Jukovski într-un soi de ars
poetica este întrezărirea sacrului în profan, cum
ar spune Mircea Eliade mai târziu, sub dublul
chip frumos al prinţesei indice şi al Marii
Ducese Aleksandra, întrupându-se
printr-o lege a atracţiei, lumină din
lumină, frumos pur din frumos
pur, însăşi Poezia, ce are toate
atributele harului divin, scump
la vedere şi dispărând într-o
clipită ca şi acesta. Sentimentul
de plenitudine şi de beatitudine
pe care îl lasă în urmă este însă
suficient poetului pentru tot
restul vieţii.
La bicentenarul romanului
lui Moore şi după 196 de ani de la
momentul compunerii, propunem
iubitorilor de poezie o primă încercare
de transpunere în limba română a
emblematicului poem semnat de Vasili Jukovski.
Prezentare şi traducere de Carmen Brăgaru
Lalla Ruk
Vis ce sufletul îmi farmeci,
Musafir plin de mister,
Oaspete ales ce vindeci
Lumea noastră de sub cer,
Desfătatu-m-am cu tine
Preţ de-o clipă, dar deplin,
Căci mi te-ai ivit în chip de
Darnic mesager divin.
Mă găseam, în plăsmuire,
Pe tărâm făgăduit,
Contemplând Caşmirul, veşnic
Împăcat şi neclintit,
Unde, vesel, primăvara,
Revenind din alte zări,
O-ntâmpina pe fecioara
Sosită din depărtări.
Scânteind, desăvârşită –
Înger, nu din astă lume –
Tânăra neprihănită
Răsări ca prin minune.
Străveziu, molatic, vălul
Chipul galeş i-ascundea
Şi, în faţa noastră, ochii
Cu nobleţe şi-i pleca.
Faţa-i toată o sfială
Sub cunună strălucind,
Voioşia de copilă,
Măreţia-n ochi şi-n gând,
Simţ adânc, ce blând adie,
Pacea-n duh, pe trăsături,
Toate o făceau să fie
Frum’seţe fără cusur.
Cum vrăjit priveam năluca,
Sufletu-mi porni hai-hui
Să o prindă, s-o reţină…
Ea se duse. Unde-i? Nu-i!
S-a ivit precum speranţa,
Doar o clip’-apoi se stinse,
Bucurându-mi restul vieţii
Că aripa ei m-atinse.
Vai! Căci nu ne locuieşte
Geniul purei frumuseţi,
Doar din când în când ţinteşte
Din înaltul cer săgeţi.
E zorit precum aripa
Unui vis, în zori grăbit,
Dar rămâne-n sfântă taină
De inimă strâns lipit.
Şi apare ca o rază
Unui suflet nepătat,
Căruia se revelează
Binefăcător, curat.
Şi, ca inima să ştie,
Despre cer, pe-acest pământ,
El mai dă în lături vălul
Umbritor, din când în când.
Şi vedem că orice lucru
E de el însufleţit
Şi ce-atinge-n lumea noastră
Ajunge desăvârşit.
Când din nou ne părăseşte,
Vrea iubirea-n dar s-o dea
Şi-aprinde, la despărţire,
În înaltul cer o stea.
