Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Economie de cuvinte de Alexandra Olivotto


Cenzura temporală dintre volume, de şaisprezece ani, care ar fi putut constitui o falie a acestei antologii, de abia se observă în poezia lui Matei Vişniec: "eleganţa stilistică" de care vorbea Alex Ştefănescu se conservă perfect, ba chiar şi anumite leitmotive tematice rămân constante (figura "poetului"). Glosând pe marginea comentariilor acestui critic literar, el îl numea pe Vişniec "britanicul literaturii noastre", observaţie pe care aş amenda-o incluzând şi poezia americană. Economia la cuvinte a lui Vişniec e prezentă şi la englezul Philip Larkin (care, ca şi poetul în cauză, manevrează expert oralitatea limbajului cotidian), dar şi la americanul e.e. cummings, cu care Vişniec are în comun o disponibilitate pentru aranjamentul tipografic neconvenţional. Şi totuşi, chiar dacă stilul sobru se păstrează, ceva se schimbă...

În primul rând, natura postmodernismului pe care-l practică Vişniec. Un postmodernism actualmente deziluzionat, în care sensul nu există sau nu poate fi formulat ("ai computer, încearcă acum să spui măcar/ un singur adevăr despre tine (nici/ n-a mai fost cazul, timpul s-a schimbat..." 2 Ianuarie) şi de aceea intertextualitatea (care avea o pondere semnificativă în primele volume) tinde la zero în aceste poeme, căci poezia şi-a pierdut definitiv menirea de a exprima "trăiri universal valabile". Nici omul nu mai ocupă vârful piramidei creaţiei ("pâş pâş pe fundul oceanului/ două languste, eu şi tu/ ne ducem, a venit clipa/ nu ştim unde dar ştim că trebuie/ să fim în mişcare" " Eu şi tu), ca atare poezia "se democratizează": vorbeşte şi insecta, şi animalul, şi bobul de mac (ca să nu amintim de pitici ori spiriduşi). Poezia nu mai e "iluminare", ca pe vremea lui Rimbaud, ci o suită de întâmplări cărora nu li se impune o organizare ierarhică (una nu e mai semnificativă decât alta). Experienţele aşa-zise fundamentale nu par să aibă loc vreodată ("Era să plec, era să rămân/ era să fiu, era să mă-nsor/era să-mi amintesc cum a / fost cu tine" " Era) şi deci ce altceva poate face persona lirică decât să înregistreze întâmplările mai sus pomenite?

Obiectivitatea acestei înregistrări e însă doar o mască, asumată conştient (oricum postmodernismul desfide aperspectivismul). Sau, dacă obiectivitatea e autentică, atunci lumea descrisă e una maladivă. Deja obiectele aveau simptome animiste într-un mod patologic în poezia pre-2000 a lui Vişniec: "lucrurile îşi veneau încet în fire/ după îndârjirea cu care mă gândisem la ele/ îşi cercetau rănile şi se numărau/ unele pe altele" " Eu tot la adevăr, bine şi frumos. În Poeme ulterioare şi în cele inedite, obiectele părăsesc de bună voie balamalele gravitaţiei şi încep o viaţă a lor: "nimeni, nimic, niciunde/ atâta ştia să spună maşina care/ altădată storcea portocale" (Nimeni, nimic, niciunde), "glontele când intră în carne/ se loveşte de un alt glonte, mai vechi,/ aşteptând acolo/ de la începuturile lumii"(Un glonte mai vechi), "Fără sunet aerul s-a lovit de întuneric/ acoperişurile s-au golit de tot/ zidurile s-au prăbuşit peste scaune şi peste mese" (De ce tocmai noi). Boala e contagioasă: în timp ce obiectele prind viaţă, corpul se reifică, iar limita dintre fiinţa umană şi obiecte se pierde: "oase albe, seifuri intacte, pahare de cristal" (Ceva dur şi metalic) sau "între timp mă uit la preţuri/ la oameni/ nici o diferenţă" (Era sâmbătă). Iar dacă limita dispare, atunci omul poate fi dezmembrat fără durere "sunt dat afară scurt/ n-am nimic de luat cu mine/ aşa că ies din propria mea piele cu mâinile/ în buzunar/ iar pe scări mă întâlnesc bineînţeles/ cu viitorul chiriaş" (Spune bună ziua rânjind) " iar părţi din el cresc la întâmplare: "treptat alte degete au început să/ crească în univers/ şi să se devoreze unele pe altele" (O poveste tristă). Umorul negru nu lipseşte din relatarea dezmembrării sau a reificării, mai ales când aceasta se aplică vorbitorului: "cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa/ (da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic/ fără să zic nimic)"(4. Ce să-i mai cer). Şi timpul trece nefiresc în poezia lui Vişniec: "pe la ora şapte seara scăpasem din mână/ ceaşca de ceai/ iar la prânz nu atinsese încă pământul" (Doar peste câţiva ani).

Dincolo de această reificare (care constituie o caracteristică incontestabil originală a poeziei lui Vişniec), o menţiune specială merită ultimul ciclu al antologiei, Opt poeme de dragoste (pentru Andra), ciclu pe care autorul ni-l rezervă pour la bonne bouche. Aceste poeme pot fi interpretate şi ca un răspuns la întrebarea dacă mai e loc pentru poezia de dragoste în postmodernism.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara