1876 este un an nefericit în biografia lui Eminescu. Titu Maiorescu, protectorul lui, pierde postul de ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii, ca urmare a căderii guvernului Lascăr Catargiu. Poetul însuşi, făcut vinovat, de un adversar politic al junimiştilor, D. Petrino, de lipsuri în gestiunea bibliotecii (unde lucrase anterior), rămâne fără funcţia de revizor şcolar (abia în 1878 acuzaţia se va dovedi nefondată). Lipsit de bani, este nevoit să lucreze la ziarul local „Curierul de Iaşi“, scriind articole de toate felurile până la istovire şi scufundându-se astfel în „noroiul greu al prozei”.

Şi totuşi în acelaşi an, 1876, publică în revista „Convorbiri literare“ mai multe poezii splendide: Crăiasa din poveşti, Dorinţa, Lacul, Călin (file din poveste), Strigoii. Poeziile nepublicate datând de atunci au şi ele graţie. Două exemple: Ea-şi urma cărarea-n codru şi Cărţile. Cum poate fi un om hărţuit de viaţă atât de senin şi inspirat în poezie, iată o întrebare la care numai un psihanalist ar putea răspunde (iar răspunsul, în mod sigur, n-ar explica totul).

În poezia Ea-şi urma cărarea-n codru este pusă în scenă o secvenţă din eterna comedie a dragostei, şi anume momentul curtării unei femei (aparent) greu accesibile de către un bărbat îndrăzneţ. Asistăm la un joc erotic în stil rustic, care presupune ca bărbatul să aibă iniţiativa, iar femeia să simuleze refuzul – ca să-şi dovedească pudoarea, dar şi ca să provoace. (Situaţia este rezumată inteligent în versurile populare „Dute- ncolo, vino-ncoace,/ Lasă-mă şi nu-mi da pace!”). În vremurile noastre un asemenea joc ar fi incriminat ca „hărţuire sexuală”, deşi nu are nimic vulgar şi abuziv (vulgară şi abuzivă fiind tocmai incriminarea lui).

Eminescu intră cu naturaleţe în rolul tânărului de la ţară. Uită de melancolia lui de poet care îşi proiectează iubita „în valurile vremii” şi se imaginează pe sine, plin de voioşie, făcând paşi mari pe cărarea din codru ca s-o ajungă din urmă pe Ea:

„Ea-şi urma cărarea-n codru./ Eu mă iau pe a ei urmă,/ Când ajung cu ea alături/ Răsuflarea-mi mi se curmă.// Mai răsuflu înco dată,/ Zic o vorbă, ea tresare/ Şi se uită-n altă parte/ Şi răspuns deloc nu are.// Dar mereu de ea m-apropiu/ Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;/ Ea se apără c-o mână/ Şi se uită tot în laturi.”

Actul seducerii este gândit parcă de un coregraf:

„Când pe talie-i pun braţul,/ Ea se frânge, va să scape,/ Dar o trag mereu spre mine,/ Mai aproape, mai aproape.// Mai nu vrea şi mai se lasă./ Capul ei mi-l pun pe umăr,/ Pun pe ochinchiş i, pe gură,/ Sărutări fără de număr.”

Dând dovadă, ca aproape întotdeauna, de bun-gust, Eminescu încheie cu o notă de umor poezia. Jocul dragostei, fie şi stilizat, se încinsese prea tare şi era nevoie de puţină apă rece pe care cineva să i-o arunce bărbatului în faţă. Gestul îl face, bineînţeles, femeia, care, aşa cum şi-a imaginat-o poetul, este duioasă, jucăuşă, capabilă de o maliţie tandră:

„Şi la piept o strâng mai tare./ Răsuflarea- mi se sfârşeşte;/ O întreb de ce-i mâhnită,/ O întreb de mă iubeşte.// Iar ea ochii şi-i deschide/ Mari, puternici, plutitori:/ «Îmi eşti drag din cale-afară,/ Dar obraznic uneori».”

Familiarizat cu teatrul, Eminescu ştie întotdeauna să găsească o replică finală.

*

Scris în 1876, an obositor şi demoralizant pentru Eminescu, poemul Cărţile se remarcă prin aceeaşi surprinzătoare voioşie, proprie şi altor poeme datând din acel an. Un titlu mai potrivit decât Cărţile ar fi fost Trei maeştri. Eminescu aduce în prim-plan, succesiv, trei mari spirite, de la care declară că a învăţat tot ceea ce trebuia să ştie: Shakespeare, Schopenhauer (nenumit) şi, surpriză, iubita sa! Pentru ca să nu strice surpriza, el foloseşte masculinul pronumelor şi adjectivelor atunci când se referă la ea, astfel încât abia când ajungem la ultimele versuri ale ultimei strofe înţelegem că este vorba de o femeie:

„Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e./ El e modest şi totuşi foarte mare./ Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie/ La nebunii – tot înţelept îmi pare./ Şi vezi, pe- acesta nu-l spun nimănue./ Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă/ Şi decât tine şadică decât Shakespeare! n.n.ţ mult mai mult mă-nvaţă!”

Acest final neaşteptat face ca mărturisirea să pară mai curând un joc, un exerciţiu de retorică galantă, decât o recunoaştere a meritelor unor mentori. Şi totuşi, cea mai mare parte a textului, scrisă la persoana a doua şi adresată lui Shakespeare, este de o evidentă gravitate. Eminescu are faţă de Shakespeare atitudinea pe care o va avea Kazantzakis faţă de El Greco. Îl consideră o instanţă artistică supremă:

„Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ Izvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu./ Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună- i azi şi linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu tearăţ i în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.// De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine/ Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?/ Căci tot ce simt, de este rău sau bine,/ – Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc./ Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,/ Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.”

După ce am citit aceste două strofe, merită să le recitim ca să întârziem asupra unor subtilităţi. Eminescu spune „Shakespeare! adesea te gândesc”, nu „Shakespeare! adesea mă gândesc la tine”. Te gândesc înseamnă foarte mult, înseamnă şi te cuprind în mintea mea şi îţi retrăiesc viaţa. Poetul obţine maximum din folosirea verbului a gândi.

Se remarcă şi complexitatea portretului spiritual făcut lui Shakespeare:

„Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.”

Eminescu admiră conştiinţa atotcuprinzătoare a dramaturgului (care avea să fie evidenţiată de mulţi critici şi istorici literari în secolul douăzeci). Iar omagierea nu este convenţională (ca aceea îndreptată către Aron Pumnul în Lăcrămioarele învăţăceilor), ci se bazează pe recunoaşterea contribuţiei concrete a lui Shakespeare la formarea poetului român: „M-ai învăţat ca lumea s-o citesc.”

(În studiul său, Eminescu şi Shakespeare, Tudor Vianu identifică numeroase ecouri ale dramaturgiei shakesperiene în opera lui Eminescu, mai numeroase decât s-ar putea crede la prima vedere.)

În sfârşit ne atrage atenţia şi declaraţia impresionantă prin radicalitate:

„Greşind cu tine chiar, iubesc greşala”.

Această asumare dramatică a erorii, ca un preţ plătit pentru atingerea a ceva înalt, o vom regăsi peste o sută de ani la Ioan Alexandru, în neuitatul său poem Oedip:

„De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl,/ ci propria ta ţeastă zdrobind-o zi cu zi/ sau fiicei tale-n pântec să-i otrăveşti odorul,/ tot să te naşti, pentru a fi, a fi./ Chiar dacă drumul duce nicăieri,/ chiar de nu-i drum, ci numai o eroare,/ eroarea însăşi e un ce nebun/ cum vina mea mi-e stranie onoare.”