Eustace Claire Grenville
Murray este un autor foarte
puţin cunoscut literaturii
noastre: articolul dedicat
de Petre Grimm traducerilor
din literatura română în
engelză1, a trecut neobservat
de cercetători, dar Murray e autorul
unui volum intitulat Doine, or the
National Songs and Legends of
Roumania, apărut la Londra, în
două ediţii (1854, 1859). El cuprinde
o introducere (p. VII-L), 33 de texte
(19 din colecţia de poezii populare
a lui Alecsandri, iar restul, din
creaţia originală a lui Alecsandri
şi Bolintineanu, p. 1-114), adnotări
(p. 115-141), şi note muzicale
(şase arii, paginate separat 1-21).
Deşi e primul traducător de poezii
populare româneşti în engleză, numele
lui nu e citat în cele două istorii ale folcloristicii
noastre: Gh. Vrabie2 şi O. Bîrlea3, nici în
Dicţionarul etnologilor români, de Iordan
Datcu4, şi nici în studiul introductiv al
lui D. Murăraşu5 la ediţia critică a colecţiei
Alecsandri. Sunt citaţi, în schimb, J. E.
Voinescu (Les Doïnas, 1853, 1855: cu un
singur text folcloric: Gruie Grozovanul);
Jules Michelet (Légendes démocratique
du Nord, 1854: Mihu şi Mioriţa); Alecsandri
(Ballades et chants populaires de la
Roumanie, 1855: 24 texte);Henry Stanley
(Rouman Anthology, 1856: opt texte din
colecţia Alecsandri, în original, din care
patru şi în traducere engleză); W. v.
Kotzebue (Rumänische Volkspoesie, 1956:
16 balade, 8 cântece, 1 basm); J. C. Schuller
(Rumänische Volkslieder, 1858: 6 balade);
G. Vegezzi Ruscala (1858: Înşiră-te
mărgărite), şi Antonin Roques:, cinci texte,
începând din 1860.
Aşadar, prima traducere masivă
de poezie românească în engleză
(1854) e necunoscută.6 În introducerea
cărţii, Murray scrie pe larg despre
istoria noastră, şi caracterizează
generaţia de scriitori de la 1848.
Simplu spus: e autorul englez cel mai
devotat şi mai bine informat în
problemele româneşti în jurul lui
1850. Lucrarea lui a contribuit la
formarea, în Occident, a opiniei
favorabile Unirii Principatelor Dunărene.
Se găseşte, totuşi, în cultura noastră
şi altceva despre Murray înafară de
articolul lui Grimm? Da, în Bibliografia
generală a etnografiei şi folclorului
românesc. I. 1800-1891, Murray
figurează sub nr. 4291 cu The National
Songs and Legends of Roumania,
1859, cu menţiunea că materialul
n-a fost văzut, ci preluat din Degenman,
iar sub nr. 5431, cu Six national airs
of Romania. Arranged for the Piano
by Henriz, 1854. Atât.
Cine era însă acest autor care
îşi încheia lucrarea la 12 sept. 1853,
în arhipelagul Prince’s Island, în
Marea Marmara, aproape de Istanbul?
De unde cunoştea istoria, literatura
şi folclorul României? De unde avea
cele şase melodii româneşti şi cum
se face că a tradus şi din cea de a
doua broşură a colecţiei Alecsandri
în chiar anul apariţiei ei ?
Din studiul lui G. R. Berridge,
Diplomacy and journalism in the
Victorian Era: Charles Dickens, the
Roving Englishman and the «white
gloved cousinocracy»7 aflăm că Murry
era fiul ilegitim al lui Richard Grenville,
„second Duke of Buckingen and Chandos”,
cu actriţa Emma Murry; născut în 1824
şi înregistrat iniţial sub numele mamei,
şi-a adăugat, prin anii 1840, numele
tatălui: Grenville. În 1848 era înmatriculat
la Oxford, iar în 1850, prin protecţia
lui Charles Dickens şi a lordului
Palmerston, devine ataşat al ambasadei
britanice la Viena. De aici colaborează,
încălcând legile diplomaţiei, la Morning
Post, cel mai anti-austriac ziar britanic;
ca pedeapsă, e transferat din strălucitoarea
capitală imperială, în aprilie 1852, la
Hanovra, iar în octombrie al aceluiaşi
an, ca, „5th paid attaché”, la Constantinopol.
În 1854 e consul la Mitylene, pe insula
Lesbos; în 1854 se întoarce în Anglia,
iar între 1857-1868 e consul-general
la Odesa, după care revine în Anglia.
Moare la 20 decembrie 1881, în
zona parisiană, la Passy, în exil.
E considerat un „enfant terrible”
al jurnalismului şi diplomaţiei britanice
victoriene, „condamnat” „to a wandering
exile between the Ottoman capital,
London, the Danubian Principalities,
and the Crimea”. Nu ştim dacă a avut
funcţie de diplomat în Principate, dar
apropierea lui de români şi de cultura
română trebuie să se fi petrecut la
Constantinopol, adică după octopmbrie
1852. Poate a fost, cum scrie Berridge,
un diplomat itinerant. Oricum, a fost
cucerit de românii pe care i-a cunoscut:
„I confess to a peculiar affection for
the Wallachians” – scrie el în Pictures
from the Battle Field (1856, p.
128)8 –, în care descrie pe larg călătoria,
în toamna şi iarna anilor 1854-1855,
de la Rusciuc la Giurgiu şi Bucureşti
(„the liveliest place under the sun”),
apoi la Craiova („a nice, fresh, clean,
pretty little town”) şi Orşova.
În introducere aflăm că Murray
avea legături personale cu Ion Ghica
„whose unaffected kindness and zeal,
in siding me to make this little
Work as perfect as possible, I can
hardly acknowlwdge too gratfully”.
Ghica i-a oferit cele şase melodii.
S-au cunoscut, probabil, la Constantinopol,
unde Ghica fusese delegat de Comitetul
Revoluţionar; după eşuarea revoluţiei
de la 1848 a rămas zece ani în exil,
între 1854-1858 fiind guvernator
al insulei Samos. Bune relaţii avea cu
D. Bolintineanu, care, după eşecul
revoluţiei a trăit în exil, la Paris şi
Constantinopol. „Unele dintre cele
mai frumoase doine au fost culese de
Bolintineanu, care m-a ajutat cu multe
informaţii interesante” – scrie Murray.
Introducerea antologiei, care ar
merita să fie tradusă în româneşte,
e scrisă ca de un român; ea abordează
trecutul Principatelor Dunărene, limba,
cultura, literatura română, tradiţia
orală. Dar cu ce entuziasm şi cu câtă
încântare scrie! În engleză! În una
dintre perioadele cele mai brizante ale
istoriei Principatelor Române. „Ţările
cunoscute sub numele de Moldova,
Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat
şi Transilvania au format, în vechime,
ţara dacilor”, un popor războinic, care
vorbea aceeaşi limbă ca geţii, iar zeul
lor era Zamolxis, fost discipol al lui
Pitagora, care a adus o religie bazată
pe sistemul marelui său maestru; după
moartea lui a fost onorat ca şef al
divinităţilor lor. Murray scrie despre
înfrângerea lui Domiţian la Talpa, în
Vlaşca, de către Decebal, despre
cucerirea Daciei de către Traian şi
transformarea ei în colonie romană;
poporul de vânători şi păstori a trăit
în pace până la apariţia turcilor în
Europa. El informează despre întemeierea
principatului Munteniei, lupta de la
Nicopole, tratatele Munteniei şi Moldovei
cu Înalta Poartă, Mihai Viteazul şi turcii,
uciderea lui de către un emisar al lui
Basta, Banul Mărăcine, anul revoluţionar
1848 şi traduce cele 22 de puncte
ale proclamaţiei de la Islaz. Scrie apoi
despre: fertilitatea pământului, exporturile
de grâu, instituţii, boieri şi ţărănime,
franceza ca lingua-franca în societate,
teatre, opere italene, preoţi şi călugări,
ţigani deveniţi „slaves to the Boyards”.
Limba, cultura, literatura. Murray
mărturiseşte că a scris cartea din
memorie, departe de cărţi şi de oameni,
deci fără posibilitatea de a consulta
pe cineva, şi regretă că ştie prea
puţine lucruri despre doine (XXVII).
Limba derivă, evident, din latină.
„Dialectul” românesc sau valah a
rămas în colibele ţărăneşti şi în
afecţiunea poporului şi are mai multe
asemănări cu limba lui Virgil şi Cicero
decât dialectele din Yorkshire cu
engleza lordului Palmerston ori decât
dialectul din Marseille cu franceza
lui M. Guizot.
Lăutarii sunt menestreli ambulanţi.
Cântecele voiniceşti au fost transmise
de tradiţia orală şi de bătrânii cronicari
(XXVIII-XXIX). Multă veme Valahia şi
Moldova, oprimate de puterea fanariotă,
n-au avut altă literatură decât Psalmii
lui David (XXVII), dar prin căderea
fanarioţilor a început o eră nouă. Murry
caracterizează scriitorii corect, sintetic
şi conform aprecierilor de care se
bucurau în epocă. Astfel, Ion Eliade
a restaurat limba şi literatura naţională,
alături de Văcărescu şi Mumuleanu,
în Valahia, de Asachi şi Conachi în
Moldova; s-au făcut traduceri din
franceză, dar acestea suferă încă influenţa
fanarioţilor. În 1832, literatura din
România a făcut un pas înainte prin
întemeierea de către Eliade în Muntenia
şi de Asachi în Moldova a unor tipografii
şi, urmând exemplul lui Maior, Şincai,
Klein, Lazăr, Ţichindeal şi Laurian au
purces la purificarea limbii, izgonind
cuvintele de origine străină.
Primul poet cu reputaţie este
Alexandrescu, un gentlemen valah,
care a ţinut multă vreme sceptrul
cântecului; el s-a născut poet; în
compunerile lui naive şi cu un har
deosebit există ceva feeric, dar face
marea greşeală ca, în loc să se inspire
din istoria ţării sale, din casele boiereşti,
sau să ia Oltul ori Dunărea ca motive
de inspiraţie, imaginaţia lui umblă
pe scene străine. A publicat o colecţie
de poeme mai bună decât împrumuturile
din lord Byron sau Lamartine; fabulele
şi cele în care vorbeşte de lucruri
familiare, au fost primite cu entuziasm;
a demisionat din armată, ceea ce
i-a sporit popularitatea (XXXXXI).
Cârlova a scris câteva poezii inspirate
din suferinţele şi speranţele ţării:
„Ruinurile Târgoviştei”, vechea capitală
a Valahiei, amintind de gloria trecută
a ţării. Stilul lui e elevat, pasionat,
înduioşător şi îmbrăcat într-un nobil
şi energetic patriotism.
În Moldova, Negruzzi cântă fetele
frumoase ale Iaşilor şi a scris câteva
nuvele, dintre care cea mai bună e
Zoe. A tradus din Puşkin, Byron şi
Hugo, care nu sunt uşor de recunoscut.
Stilul lui e foarte elegant, iar versurile
lui au prea mult spirit şi har, pentru
a fi considerate imitaţii.
Kogălniceanu a publicat un volum
din Istoria Moldo-Valahă, un fel de
cronică împrumutată din excelenta
Istorie a Principatelor, de Fotino –
un tânăr de la care se pot aştepta
multe.9 Transilvăneanul Aaron,
fost profesor de istorie la Colegiul Sf.
Sava din Bucureşti, a scris o istorie
a principatelor, dar cu tot meritul,
e prea uscată pentru cititorul obişnuit.
Ion Ghica este autorul cărţii despre
măsurile şi greutăţile aflate în uz şi
are alta sub tipar. Nicolae Bălcescu,
mort de tuberculoză în 1852, s-a
dedicat încă demult studierii istoriei
ţării; a publicat în 1846 un tratat
foarte echilibrat, pregătit cu mare
grijă şi efort, multe lucruri fiind extrase din arhivele mănăstireşti, despre
forţa militară a României în trecut.
George Sion e cunoscut prin
spumoase satire, iar Constantin Rosetti,
prin imitaţii ale lui Beranger, care au
doar un succes limitat în timp. Tineri
de cea mai mare promisiune intră
în rândul scriitorilor, dar, din nefericire
pentru literatură, influenţaţi de
evenimentele politice, încetează de
a mai scrie. Ion Voinescu, unul dintre
cei mai buni scriitori din Valahia,
„sleeps upon his laurels”. Constandin
Negri, acum guvernator în Galaţi, a
rămas doar cu fermecătoarea cărticică
intitulată Trei nopţi la Veneţia. Anton
Pann s-a făcut remarcat mai mult
prin stilul burlesc şi singular decât
prin talent; e un Bürger al României.
Alecsandri în Moldova şi Bolintineanu
în Valahia au realizat mult pe un teren
virgin. Primul se inspiră din munţii
şi pădurile ţării sale, al doilea redă în
versuri de o eleganţă neobişnuită cele
mai interesante fapte din istoria ei.
Murray deplânge severitatea cenzurii
şi faptul că, după revoluţia din 1848,
aproape toţi scriitorii: poeţi, istorici,
prozatori, au fost alungaţi din ţară.
Unii au murit, iar cei care au supravieţuit,
„despair of being able to return to
their homes”. Una dintre cele mai
dureroase consecinţe ale evenimentelor
recente este că oamenii care s-au
implicat în revoluţie, sunt cel mai
puţin dornici să se amestece în politică.
Oameni valoroşi, chemaţi de diferite
preocupări ale vieţii, rătăcesc în ţările
care vreau să-i primească, „as idlers
and good-for-nothings” (XXXVI);
în Anglia, America, Sardinia, Turcia
sunt mii de asemenea oameni nefericiţi,
ducând o viaţă dureroasă, ruginindu-
şi existenţa, departe de casă şi de
neam – fără speranţă, fără lucru, fără
bani. Tineri încă fără barbă cresc
seduşi de vreun vag vis de libertate,
însufleţiţi de vreun discurs al lui
Cicero sau Demostene, confundând
emoţia cu convingerea. E crunt să
vezi tineri crescând fără rost, hoinărind,
căzând zilnic tot mai jos (XXXVI). În
timp ce eu scriu aceste rânduri, alţii,
de mare talent, ruginesc – unii tineri
de mare şi nobilă promisiune se duc
la biliard sau la „absinthe”, din cauza
absolutei imposibilităţi de a găsi ceva
de lucru, pentru că nicio virtute umană
nu poate permite omului să stea
„«entre ses quatre murs» for ever”.
Tradiţia orală. Doinele. Termenul
Doine, din titlul primei ediţii a fost înlăturat
la a doua, deoarece volumul nu cuprinde
nicio singură doină. Poate că Murray
fusese influenţat de titlul volumului
lui Alecsandri: Doine (1842-1852), din
care a preluat trei texte, dar între timp
s-a lămurit cu speciile folclorului românesc.
A păstrat titlul The National Songs
and Legends of Roumania, mai potrivit
atât cu textele de natură orală, cât şi
cu cele de autor, dar asumate de popor.
Dacă un călător ajunge într-o casă
ţărănească, aude doine şi vede frumosul
dans Hora, care aminteşte figurile de
pe vasele antice (XXV); portul românesc
e în alb, cu brâu în culori vesele; bărbaţii
poartă părul lung, căzut în dezordine
de sub pălăriile cu boruri late, şi,
împreună cu mustăţile lungi, răsucite,
dau o expresie cavalerească splendidelor
lor feţe; femeile au părul lung, împletit,
pe spate, poartă fota – un fel de şorţ
brodat – care ajunge până la genunchi –,
picioarele goale şi – zice Murray –
unde ai văzut, călătorule, „more
picturesque figure?” (XXVII)
„Unele dintre cele mai frumoase
doine au fost culese de Bolintineanu”.
„Eu nu am niciun merit” („I claim no
merit”, p. XLIII), şi: „nu îmi lipseşte
regretul că o chestiune aşa de fermecătoare
şi graţioasă a căzut în mâini atât de
stângace”. El se vede ca unul care a
primit un coif de nestemate spre
păstrare, dar a pierdut jumătate din
ele. „Am făcut tot posibilul să îndeplinesc
fidel ceea ce mi-a fost încredinţat, dar
unele mi-au scăpat; şi când compar
numărul şi frumuseţea nestematelor
care mi-au fost încredinţate cu ceea
ce a rămas în coiful meu pe jumătate
gol, sincer, nu puţin mă tulbur.” Totuşi,
a rămas suficient din farmecul original
al acestor cântece, pentru ca o mână
mai dibace să repare „ceea ce, probabil,
am stricat eu” – scrie Murray.
„Şi încă ceva – continuă jurnalistul
britanic –, eu cred că nu m-am înşelat
cu privire la frumuseţea doinelor”.
„Soarta lui Ossian, cântecele nordului,
baladele şi romanţele spaniole ar fi
destule pentru a-mi da speranţa în
succesul acestei cărţi”; nu mă gândesc
la succesul propriu. „Doinele îmi pare
că au ceva din caracterul lui Ossian;
doar că în locul încetinelii, gravităţii
şi înceţoşării (misty) unei naţiuni
ca cea scoţiană, doinele sunt cântecele
unui popor care trăieşte sub cerul de
vară şi ale cărui visuri sunt pline
de razele soarelui, de flori, de lună,
de stele şi de mări argintii.”
„Dacă Doinele vor oferi cititorului
numai jumătate din plăcerea pe care
mi-au dat-o mie, va fi încântat şi
de atâta: ele au fost culese în una
dintre cele mai fericite luni ale vieţii
mele – una dintre acele perioade
scurte şi plăcute ale existenţei noastre,
a cărei memorie trebuie să o facem
mai bună după aceea” (CLV-XLVI).
Spuneam că Murray şi-a scris
cartea în Prince’s Island, în apropiere
de frumosul Istanbul. „M-am dus
acolo bolanv – declară el –, iar
când m-am însănătoşit, ele şdoineleţ
au constituit ocupaţia mea.” Aşezat
picior peste picior pe o sofa turcească,
doinele au crescut zilnic în mâinile
mele. Fereastra mea dă spre mare,
şi, când ochiul meu zăboveşte pe
apele învolburate, în această stare
de spirit „which follows illness”, când
ascult vântul de nord, care vine râzând
peste apele de miazăzi, pe care le
trezeşte din somnul lor adânc, cântecele
par să le urzească asemeni perlelor
din povestea lui „Sirte Margarite”.
Am părăsit ţara de poveste „among
Frank beauties, wise birds, and talking
suns.” Munca mea are într-însa o
fascinaţie indescriptibilă. Cântecul
adormitor al barcagiului grec, rostindu-
şi iubirea când îşi trage caicul uşor
pe sub geamul meu, se purifică în
minunata baladă a fetei „of the laureltree,
or the daring chant of Miho the
young before the robber chief” (XLVII).
Murray traduce în proză 33 de
texte; unul (Tătarul) e reprodus şi în
original, după V. Alecsandri; din
colecţia Alecsandri provin: Mioriţa,
Soarele şi Luna, Toma Alimoş, Codreanu,
Bujor, Şalga, Blestemul, Bogatul şi
săracul, Inelul şi Năframa, Păunaşul
Codrilor, Mihu Copilul, Gruie Grozavul,
Bogdan, Constantin Brâncoveanu,
Sârb sărac, Vidra, Turturica şi Cucul,
Balaurul, (Mihnea Vodă şi) Radu
Calomfirescu. Semnificativ e şi faptul
că, deşi îşi încheie introducerea la
12 septembrie 1853, anul apariţiei
celei de a doua broşuri a lui Alecsandri,
nclude în carte cinci dintre textele
ei. Bolintineanu sau Ghica i-au trmis,
probabil, un exemplar cald încă, din
care Murray a selectat acele texte.
Murray preia şi 11 poeme din
opera lui D. Bolintineanu: Fata din
dafin, Muma lui Ştefan cel Mare, Fata
Ferentarului, Fata de la Cozia, Banchetul
(Mihai la masă), Mihai salvând stindardul,
Mircea, Mihai şi călăul, Cerbul, Înşiră-
te Mărgărite, Trandafirul şi Soarele;
din creaţia originală a lui Alecsandri
au fost preluate: Mărioara Florioara,
Făt-Logofăt, Tătarul.
După mai bine de 16 decenii de la
apariţie, lucrarea lui Murray continuă
să fie aproape necunoscută la noi. În
Anglia însă, trei reviste prestigioase au
publicat recenzii în aprilie 1854. În The
Critic, John Crockford10 face o critică
foarte severă, scriind: „Here is a capital
subject, very ill used by Mr. Murray”:
în cele 50 de pagini ale introducerii nu
se găseşte nici o propoziţie referitoare
la temă. Dând exemplul celebrilor
culegători de poezii populare: Claude
Fauriel (Grecia) şi Wilhelm Müller
(Germania), scrie că îi vine greu să
considere doinele ca National Songs,
dar aşteaptă ca menestrelii români să
ocupe cât mai curând un colţişor în
inima englezilor. Un singur pasaj obţine
aprobarea lui, şi anume, cel în care
Murray regretă că o chestiune atât de
încântătoare a căzut „into such clumsy
hands”. Prin urmare, Crockford nu
dispreţuieşte textele româneşti, ci
mâinile în care au căzut acestea; el
reproduce Mioara şi Tatar, ca mostre
de poezie românească. În The Athenaeum,
J. Francis11 ar fi dorit ca Murray să fi
oferit mai multe texte ale acestei „most
peculiar literature”. El găseşte că
introducerea conţine puţine informaţii
şi e deformată de pledoaria „in favor of
political refugees”, iar unele adnotări
sunt scrise saucily, iar altele hastily.
Totuşi, el recomandă cartea şi reproduce
textele: The Daughter of the Laurel
Tree şi Michael saving the standard. În
The New quarterly review, C. B. Norton12
scrie că volumaşul se poate face el însuşi
cunoscut, dar recenzentul „se aventurează”
în a profeţi „an extensive popularity”.
Textele sunt „intrinsicaly so graceful
and so butiful, that they will be read,
recurred to, and remembered, by all
who have once seen them”. E singurul
recenzent care citează pasajul cu Ossian
şi deosebirea dintre scoţianul încet,
grav şi înceţoşat, şi românul luminos,
care trăieşte sub cerul de vară. Introducerea
– scrie Norton – conţine informaţii foarte
interesante despre poporul şi literatura
Principatelor. El reproduce My pretty
Fawn şi Michael saving the standard.
Cele trei recenzii îl apreciază foarte
diferit pe autor, dar valoarea textelor
traduse e recunoscută de toţi. Prin
Murray, literatura română cultă şi
orală pătrunde în lumea anglo-saxonă,
alături de Ossian, de Fauriel şi de
Wilhelm Müller. O companie deosebit
de onorabilă.
Ion Taloş
Note:
1 Cele dintâi traduceri englezeşti din
literatura română, în Petre Grimm: Scrieri
de istorie literară. Ediţie îngrijită şi
prefaţată de Liana Muthu. Cluj-Napoca:
Eikon 2012. Cf. şi E. D. Tappe (The
Rumanian Anthologies of. E. E.şsicţ
Grenville Murray and Henry Stanley. În:
Revue de Littérature Comparée 30, 1956,
p. 399-405).
2 Gheorghe Vrabie: Folcloristica
română – Evoluţie, curente, metode
– Bucureşti 1968
3 Ovidiu Bîrlea: Istoria folcloristicii
româneşti. Bucureşti, 1974.
4 Iordan Datcu: Dicţionarul etnologilor
români. Autori. Publicaţii periodice.
Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii.
Cronologie. Ediţia a III-a, revăzută şi
mult adăugită. Bucureşti 2006.
5 V. Alecsandri: Poezii populare ale
românilor. Ediţie îngrijită de D. Muăraşu.
Bucureşti, 1971, p. XXX.
6 Şi Charles M. Carlton, Thomas Amherst
Perry, Ştefan Stoenescu susţin că „apparently”
primul traducător al literaturii române în
engleză e Eustace C.G. Murray (Romanian
Poetry in English Translation. An Annotated
Bibliography &Census 1740-1996. Iaşi: The
Center for Romanian Studies 1997, p. 7).
7 http://gberridge.diplomacy.edu/
8 Comentarii face E.D. Tappe (E. C. Grenville
Murray and Rumania. În: Revue de Littérature
Comparée 39, 1965, p. 439-448).
9 Dionisiu Fotino: Istoria generală a Daciei
sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi
a Moldovei, apărută, în trei volume, în
limba greacă (1818-1819) şi tradusă mai
târziu de George Sion (1859).
10 The Critic, 15 aprilie 1854, p. 213-213;
http://serach.proquest.com/docview/4877772?
accountid=10218.
11 The Athenaeum, issue 1379, din
1 aprilie 1854, p. 399-400.
12 The New quarterly review and digest
of current literature, British, American,
French and German din aprilie 1854,
vol. 3 (10), p. 228-229.
