Cele trei instituţii – Muzeul
Orsay, Galeria Naţională
din Londra şi Muzeul de
Artă din Philadelphia
– care au organizat „Descoperind
impresioniştii
– Paul Durand-Ruel şi
noua pictură”, au reuşit să ob-
ţină simultan două rezultate
remarcabile.
Pe de o parte, o expoziţie de succes
care a pus publicul în faţa unor lucrări
îndrăgite. Pe de alta, o manifestare
care atrage atenţia asupra rolului
unui negustor de tablouri în promovarea
artei moderne şi dezvoltă o istorie
alternativă a mişcării impresioniste
în care diseminarea şi receptarea
operelor de artă joacă rolul principal.
Durand-Ruel a însemnat pentru
impresionişti ceea ce Ambroise Vollard
a reprezentat pentru generaţia
următoare sau Daniel-Henri Kahnweiler
pentru cubişti. Este important să
recunoaştem că toţi aceştia n-au fost
numai negustori interesaţi de câştiguri
aşa cum colecţionari ai perioadei –
de la Caillebotte şi Auguste Pelletier
în Franţa, Şciukin şi Morozov în Rusia
la Havemeyer şi surorile Cone în
Statele Unite – n-au acumulat opere
de artă doar ca semne de prestigiu.
Fără să fie implicate direct în procesul
creator, aceste remarcabile personalităţi
au jucat un rol imens, insuficient
recunoscut, în istoria artei moderne.
În 1871, când Durand-Ruel a făcut
cunoştinţă cu Monet şi Pissarro la
Londra, unde cu toţii se refugiaseră
ca urmare a războiului franco-prusac,
„noul stil” era deja în bună măsură
format. Trecuse aproape un deceniu
de când Napoleon al III-lea îngăduise
organizarea unui „Salon al refuzaţilor”.
Artişti ai grupului numit în derâdere
„impresionist” îşi vindeau însă în
continuare cu greutate tablourile
unor colecţionari sau neguţători
ocazionali... Entuziasmul lui Durand-
Ruel schimbă însă radical datele
problemei. Începe prin a achiziţiona
zeci de tablouri de Monet şi Pissarro.
La întoarcerea la Paris, este prezentat
celorlalţi membri ai grupului şi cumpără
masiv lucrări de Degas, Manet – 23
de tablouri într-o singură zi! – Sisley,
Cassatt şi Renoir, oferind acestor
artişti un nivel de securitate financiară
şi încredere în forţele proprii de care
nu se mai bucuraseră până atunci.
În următorii ani, Durand-Ruel
devine rapid un fel de apostol al
mişcării. După prima expoziţie a
impresioniştilor din 1874, din atelierul
fotografului Nadar, el organizează
o a doua, în 1876, în propria galerie,
la fel de prost primită de majoritatea
publicului şi criticii ca şi prima. De
loc descurajat, continuă să-i susţină
pe tinerii artişti de care era înconjurat,
trecând el însuşi prin multiple perioade
de criză financiară. „Fără Durand am
fi murit cu toţii de foame; noi,
impresioniştii îi datorăm totul” –
declara spre sfârşitul vieţii Claude
Monet.
Negustorul a continuat să creadă
într-un succes care nu putea întârzia
la nesfârşit. Moştenise de la tatăl său
o galerie cu lucrări ale pictorilor
generaţiei 1830. Ştia deci din proprie
experienţă cât de greu acceptase
publicul îndepărtarea celor mai
importanţi dintre ei de convenţiile
academismului. Pe măsură ce găseşte
cumpărători pentru tablouri de
Delacroix, Corot, Courbet, Millet, ale
membrilor Şcolii de la Barbizon, el
foloseşte profitul obţinut pentru a
acumula noi şi noi pânze ale tinerei
generaţii. De-a lungul vieţii a achiziţionat
astfel circa 1500 de tablouri de Renoir,
1000 de Monet şi 400 de Degas!
Poate mai mult decât alţii, Durand-
Ruel şi-a dat seama că impresionismul
este o ruptură mai puţin radicală
cu trecutul decât părea la prima
vedere. În 1873, ca să-şi convingă
clienţii să-i împărtăşească punctul
de vedere, editează o colecţie de
gravuri, pornind de la picturile pe
care le avea în galerie, amestecând
vechiul şi noul. Printre numele incluse,
regăseşti cele ale lui Manet, Monet
şi Pissarro alături de Goya, David,
Delacroix sau Courbet... Durand-
Ruel a continuat să vândă picturi
premergătoare impresionismului.
Chiar dacă lucrări majore care au
trecut prin mâna sa – L’Angelus de
Millet sau Moartea lui Sardanapalus
de Delacroix – au rămas la Paris,
expoziţia pe care am văzut-o la
Philadelphia a inclus destule lucrări
remarcabile – Femeie în valuri de
Courbet – pentru a demonstra spectrul
intereselor negustorului şi a plasa
inovaţiile impresioniste în contextul
mai larg al evoluţiei picturii franceze
a secolului al XIX-lea.
Încă din primii ani, Paul Durand-
Ruel îşi propune să urmeze nişte noi
şi neobişnuite linii directoare în
activitatea sa, redefinind relaţia dintre
artist şi negustorul de artă de o manieră
care a rămas valabilă până astăzi. În
primul rând, îşi asigură exclusivitatea
producţiei artiştilor „săi” pe care-i
susţine cu un stipendiu lunar.
Programează numeroase expoziţii
monografice la care accesul publicului
este liber şi pe care le promovează
cu sârguinţă în presa zilei. Astfel,
într-un singur an, 1883, el a planificat
manifestări dedicate în exclusivitate
creaţiei unor Boudin, Monet, Renoir,
Sisley... Încercând să atragă o clientelă
cât mai diversificată, organizează
expoziţii şi spaţii satelit ale galeriei
pariziene la Londra, Bruxelles, Berlin,
Boston, New York… În fine, idee
foarte actuală, implică şi cointeresează
lumea financiară în succesul activităţilor
Galeriei Durand-Ruel…
Toate aceste elemente ale „stilului”
negustorului sunt ilustrate în detaliu
în „Descoperind impresioniştii”…
Subliniind importanţa expoziţiilor
monografice, organizatorii au inclus
tablouri care au făcut parte din
retrospectiva Monet din 1883 şi un
număr de exemple din seria „Plopilor”
celui din urmă – 16 variante pictate
în diferite momente ale zilei – expuse
de Durand-Rueil în 1892. Cu toate
că n-au fost concepute ca un triptic,
trei tablouri înrudite ca spirit, pictate
de Renoir în 1883 – Dans la ţară,
Dans în oraş şi Dans la Bougival – îţi
permit să observi modul în care artistul
a improvizat variaţii pe aceeaşi temă…
O secţiune specială este dedicată
expoziţiei din 1905 de la Galeriile
Grafton din Londra. Intrată în istorie
ca un fel de „apoteoză” a impresionismului,
incluzând 315 pânze de
Manet, Pissarro, Monet, Degas, Renoir,
manifestarea a reprezentat o culme
a carierei lui Durand-Ruel, o justificare
în ochii săi şi ai lumii că anii de
privaţiuni n-au fost în zadar, că
instinctul său nu s-a înşelat…
Cele trei variante ale actualei
expoziţii n-au fost identice. Chiar
şi titlurile au reliefat puncte de vedere
diferite. La Paris, „Pariul impresionismului”,
a sugerat o aventură financiară.
La Londra, expoziţia a fost
subintitulată „Inventând impresionismul”
ceea ce de fapt nici măcar nu este
corect căci începuturile mişcării, din
anii 1860, au precedat implicarea lui
Durand-Ruel. În fine, la Philadelphia,
„Descoperind impresionismul” a fost
un titlu mai aproape de adevăr,
reatribuind meritul „invenţiei” artiştilor
şi plasându-l pe Durand-Ruel în rolul
de promotor… La Londra accentul a
fost pus pe prima întâlnire a negustorului
cu arta impresionistă care a avut loc
aici şi pe expoziţia de la Galeriile
Grafton. La Orsay, a fost subliniat,
fireşte, parcursul parizian al carierei
sale. La Philadelphia, organizatorii
au privit activitatea lui Durand-Ruel
prin prisma americană, punând în
evidenţă rolul jucat de Mary Cassatt,
eroina locală, cea care, ca pictor,
colecţionar şi mentor al unei noi
generaţii de amatori de artă, a
jucat un rol major în promovarea noi
picturii în America şi, implicit, în
succesul lui Durand-Ruel pe aceste
meleaguri...
Deschizând o filială a galeriei la
New York în 1887 şi organizând aici
manifestări cu titluri precum „Lucrări
în ulei şi pasteluri ale impresioniştilor
din Paris”, negustorul a ştiut să
exploateze interesul americanilor
bogaţi pentru tot ceea ce reprezintă
o nouă modă europeană. În acelaşi
timp, marea majoritate a publicului
francez era nu numai neinteresată
de noua pictură impresionistă ci, mai
mult, revoltată de îndrăznelile ei şi
de ruptura cu tradiţia academică.
„Fără americani¸ aş fi fost pierdut,
ruinat” – scria el în 1920… „Cred că
sunt mai puţini ignoranţi, mai puţin
înguşti la minte decât colecţionarii
francezi” – declara la un moment dat
tot cel căruia muzeele americane îi
datorează importantele ansambluri
de pictură impresionistă de care
publicul se bucură astăzi…
Un exemplu. Tot la Philadelphia,
nu departe de Muzeul de Artă, a fost
reinstalată, acum câţiva ani, fabuloasa
colecţie Alfred Barnes. Chiar dacă
statutul instituţiei respective interzice
împrumuturile, vizitatorilor expoziţiei
le-a fost uşor să admire, pe lângă
cele circa optzeci de lucrări temporar
etalate în muzeu, cel puţin o sută de
alte pânze pe care doctorul Barnes
le-a achiziţionat de-a lungul anilor
de la firma Durand-Ruel.
„Pentru multă vreme am cumpărat
şi lăudat până la cer lucrări ale
unor pictori foarte originali, unii dintre
ei adevărate genii şi intenţia mea
este să fac iubitorii de artă să le
accepte” – scria Paul Durand-Ruel
în 1885. Organizând o manifestare
care să-i celebreze înfăptuirile înseamnă
să-i „reîntoarcem” doar o
mică parte din ceea ce îi suntem
datori.
