Pînă atunci, zilele săptămînii îmi sînt duşmance. Sînt grele, încărcate, apăsătoare, nu mă lasă să dorm, să mănînc, nu pot să mă uit pe geam sau să privesc în jurul meu şi, în general, habar n-am cine sînt. Simt cum mă scap printre degete, cum alunec într-un hău din care abia mai pot să ies. Îmi spun mereu, conştiincios, că viaţa asta e una singură, n-am primit şapte ca să-mi permit luxul să huzuresc, să irosesc, ci doar una, de care, totuşi, trebuie să mă bucur. La teorie am stat întotdeauna formidabil... Cu practica am cam dat-o în bară! În fine, după ziua de miercuri, încep să mă extrag din prăpastie, să mă adun din spaime şi să-mi redevin cît de cît simpatică. Joia stau, pînă pe la prînz, ore în şir cu ochii într-un punct fix. Şi deodată, încep să funcţionez normal, să-mi încarc plămînii cu aer bun, să văd că afară e soare sau ceaţă, să ascult muzică, să cînt, să dansez, să-mi sun prietenii, să mă gîndesc la ei. Încep de fapt să car iarăşi pietroiul, ca Sisif, de fiecare dată plină de acelaşi entuziasm, ignorînd, parcă, parcurgerea aceluiaşi traseu, peisaj... Apropo de prietenie şi de prieteni. Într-o zi de joi, după una din învierile mele săptămînale, am înţeles, din nou, cît de formidabil este să ai parte de legături primejdios de frumoase, de trainice, care te însoţesc necondiţionat şi pînă la capăt, ca un alai de Curte. (Curte de altădată, bineînţeles...) După ora 14.00, am început să mă pregătesc pentru ora 16.oo, cînd se întîmpla lansarea seriei “Dilema veche”. Îmbrăcîndu-mă, îmi amintem cu drag cum ne-am strîns acum zece ani, cu mic, cu mare, la Fundaţie, să fim alături de echipa şi de proiectul numit “Dilema”, cu Pleşu director, cu nume mari şi cu prieteni în trupă, cu Radu Cosaşu, cu Tita Chiper-Ivasiuc, cu Mircea Vasilescu, Magdalena Boiangiu, cu foşti colegi de-ai mei de facultate, cu minţi sclipitoare şi vînă jurnalistică. Îl văd pe Andrei Dinescu cocoţat pe scenă, în costum cu papion, serios, cu vioara în mînă, un băieţel de poate opt ani, emoţionat, deliciul serii. Astăzi dă concerte cu trupa lui la Club A, la sala Radio... Am stat atunci mult unii cu alţii, am rîs, am petrecut, ne simţeam umăr la umăr, solidari, împreună şi de nedespărţit. Anii au trecut.

Plec pe o circulaţie infernală către centrul oraşului, la Librăria Cărtureşti de pe Magheru, un loc divin, deschis şi el nu foarte de mult. Las maşina nu departe şi mă străduiesc să nu cad pe bucăţile de ghiaţă ce domină trotuarul. E frig, e umed, e ceaţă. Dau colţul de pe străduţa mică şi pustie şi văd o mare de oameni, un ceaun imens cu vin la fiert – simt şi acum aroma lăsată de bucăţile mari de mere roşii, frumoase – oameni pe treptele librăriei, în faţa ei. Mă blochez puţin şi începe să-mi devină limpede faptul că înaintarea îmi va fi grea. Recunosc chipuri, ne salutăm, ne îmbrăţişăm, zîmbim – lucru mare – mă strecor încet printre enorm de mulţi tineri şi amici. Într-o săliţa din dreapta dau cu ochii de Maşa Dinescu – acum zece ani, tot ea mi-a ieşit, luminoasă, în cale –retrasă şi calmă. M-am gîndit că ea ştie de ce stă acolo. Ne luăm cu vorba, mă uit la ceas, ca să nu pierd discursurile de lansare. Maşa mă linişteşte, într-un fel, nici nu aveam cum să mai înaintez vreun pas, mărturisindu-şi credinţa că discursurile se vor auzi de peste tot. Curg valuri de oameni, ne salutăm, legăm scurte conversaţii. Se schimbă sensul mişcării maselor. Am înţeles că s-a vorbit, am ratat – în fond, nu pentru discursuri mă găseam eu acolo – încerc aproape inutil să-mi încurajez colegii şi prietenii de la “ Dilema veche”, reuşesc vag să ajung la ei, dar mă gîndesc că ei simt emoţia şi solidaritatea mea, a celor de faţă sau chiar şi a celor absenţi, beau un pahar de vin fiert afară. Mă încălzesc. Privirea îmi cade pe Mircea Dinescu. Înţeleg încă o dată ce înseamnă prietenia. Şi dimensiunea ei, şi frumuseţea ei, şi nebunia ei. Înţeleg încă o dată cît îl iubeşte pe Andrei Pleşu. Şi că orice greutate poate fi spulberată de chestia asta. Îi zăresc şi emoţia pe sub borurile largi ale pălăriei texane. Vreau să plec şi o simt pe Tita lîngă mine, aplecată cumva, pregătită pentru un mic dialog complice. Mă întorc cu ochii plini de lacrimi şi îi văd zîmbetul. E fericită!

După ziua de miercuri, lumea e a mea. Uneori, joia, poate fi minunat! Cît pentru săptămîni, şi luni, şi ani.