Nu au dreptate cei care jubilează că Marin Sorescu nu are nici o posteritate, nici cei care pretind că trăieşte prin ediţiile şi studiile despre opera sa.

Adevărul este că, asemeni altor mari scriitori postbelici, nici Marin Sorescu nu a avut şansa unei monografii critice de calibrul său. Nici în viaţă, nici după. Cronici de întâmpinare, nenumărate, articole encomiastice, legiune. Dar o monografie scrisă de un talent critic egal cu al său, nu. Tezele de doctorat, dintre care unele au devenit şi cărţi, respiră din plin mediocritatea universitară şi, oricum, nu au nici o autoritate critică. Festivalurile şi maslurile literare locale nu au adus, nici ele, decât o epidermică emoţie în jurul legendei scriitorului, nu o mai bună înţelegere a operei. Rămânem la receptarea fixată prin Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, prin Scriitori români de azi, a lui Eugen Simion, sau prin câteva studii şi articole de dicţionar. Mai toate, conţinând opinii din anii ’60-’80.

Ediţiile, la rândul lor, au fost haotice. Ediţia integrală, îngrijită de Mihaela Constantinescu Podocea şi apărută în colecţia „Opere fundamentale” a Academiei Române, este foarte bună, dar a circulat într-un tiraj confidenţial, la un preţ prohibitiv. Doar renăscuta Bibliotecă pentru Toţi l-a reeditat bine pe Sorescu, în tiraje de masă. Însă nu într-o ediţie integrală. Cât priveşte ineditele, ele au fost tipărite amatoristic, la edituri obscure, şi, finalmente, ca întreaga moştenire literară a poetului, au căzut pradă disputelor dintre succesori. La ora actuală, editarea lui Marin Sorescu este de-a dreptul blocată de aceste dispute absurde (favorizate de o lege a drepturilor de autor care privilegiază moştenitorii, în detrimentul culturii): ca dovadă, acum, când se împlinesc două decenii de la plecarea sa dintre noi, nu a mai apărut nimic.

În aceste condiţii, nu are temei convingerea unor critici că Marin Sorescu ar avea o posteritate normală, după cum nu are substanţă nici afirmaţia minimalizatoare, conform căreia Sorescu nu are nici o posteritate. Corect ar fi să observăm că este un autor clasic, deservit de împrejurările critice şi editoriale. Şi că este departe de a fi singurul în această situaţie: mai toţi marii scriitori contemporani, în viaţă fiind, de la Radu Cosaşu la George Bălăiţă, sunt în aceeaşi situaţie.

Iată de ce împlinirea a două decenii de la trecerea lui Marin Sorescu la cele eterne ar putea fi momentul unei recapitulări critice, care să încerce să răspundă la întrebarea: ce ne mai spune opera lui Sorescu, azi?

Să pornim de la o observaţie liminară. Astăzi, literatura evoluează în interiorul codului de scriere şi lectură instituit de generaţia optzeci. Nici promoţia nouăzecistă, nici tentativele de după 2000 nu l-au modificat, schimbările din câmp fiind de natură sociologică: se citeşte mult mai puţin, se scrie tot mai amatoristic, instituţiile de validare sunt ocolite. Dar felul în care înţelegem literatura a rămas acelaşi.

Marin Sorescu s-a aflat într-o relaţie complicată cu generaţia ’80 şi cu codul ei. Prin opera sa este, indiscutabil – cel puţin prin ciclul La lilieci (inaugurat în 1973) şi prin piesele Răceala şi A treia ţeapă (ambele, publicate în volumul Teatru din 1980) –, un precursor al postmodernismului în literatura noastră. Chiar şi sursa de inspiraţie a Liliecilor – poezia narativă a nativilor americani, cunoscută în stagiul petrecut la Universitatea din Iowa – este coincidentă cu sursele părinţilor postmodernismului (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, L. Ferlinghetti).

Însă Sorescu nu s-a bucurat – spre deosebire de Nichita Stănescu şi Leonid Dimov – de o poziţie privilegiată în sistemul de valori al optzeciştilor. Nici unul dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei nu s-a revendicat de la modalitatea sa. Explicaţia că, în deceniul al optulea, scriitorul s-a concentrat mai ales asupra teatrului, gen în care optzeciştii nu au excelat, nu este acceptabilă decât într-o mică măsură. Ca şi cea că, împărţit între Craiova şi Bucureşti, cu anumite probleme politice şi retractil din fire, poetul nu avea casa deschisă, ca Nichita. În fond, nici Dimov sau Mazilescu nu erau nişte persoane comode, frecventabile întotdeauna: totuşi, influenţa lor asupra poeziei optzeciste a fost recunoscută mai deschis decât influenţa soresciană.

Această nerecunoaştere a lui Marin Sorescu drept precursor – identificabilă şi în cercetarea-manifest a lui Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc (1998) – a dus la situaţia paradoxală în care opera scriitorului funcţionează, de fapt, natural în actualul cod literar, în pofida faptului că autorul ei e absent din canon. Sau expirat, în terminologia spiritului primar agresiv.

Sorescu – observaţia s-a făcut de mult – a coborât, de fapt, poezia, cu mult înaintea culegerii Aer cu diamante, din înaltul abstract al neomodernismului generaţiei şaizeci. Încă de la textele din volumul Poeme (1965): „Am zărit lumină pe pământ,/ Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi.// Sănătoşi? Voinici?/ Cum o mai duceţi cu fericirea?// Mulţumesc, nu-mi răspundeţi,/ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări”. Sunt chiar versurile ireverenţioase, colocviale, cu care se deschide acest volum, apărut întrun moment de refacere a legăturilor cu modernismul interbelic şi de renaştere a stilului înalt, a metaforei revelatorii. Poetul originar din Bulzeşti nu are, însă, asemenea altor literatori de extracţie rurală, complexul stilului înalt (deşi impresia lui Gabriel Liiceanu, din convorbirile cu Mircea Ivănescu, că Marin Sorescu ar fi un poet incult, e profund falsă şi nu dovedeşte decât puţina cultură poetică a filosofului). El despodobeşte poezia de vălurile ei solemne şi o coboară de pe piedestal, până la asumarea faptului banal de viaţă: „Gânditor şi cu mâinile la spate/ Merg pe calea ferată,/ Drumul cel mai drept/ Cu putinţă.// Din spatele meu, cu viteză,/ Vine un tren/ Care n-a auzit nimic despre mine.// Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –/ Nu mă va ajunge niciodată,/ Pentru că eu mereu voi avea un avans/ Faţă de lucrurile care nu gândesc”, scrie el, în acelaşi an 1965, în care Ana Blandiana „blagianiza”, Păunescu „bacovianiza”, iar Ioan (încă Ion) Alexandru „cotruşiza”...

Nu altfel se prezintă celălalt versant al creaţiei soresciene, şi anume dramaturgia. Dacă, prin parabolele cuprinse în Setea muntelui de sare (1969), scriitorul se racorda, inclusiv stilistic, la teatrul de idei modernist, prin parodiile Răceala şi A treia ţeapă – scrise şi reprezentate la jumătatea anilor ’70, dar publicate în volum mai târziu –, el îngropa o specie centenară a literaturii dramatice româneşti, şi anume drama istorică naţională.Astăzi, aluziile şi parabolele anti-totalitare din aceste piese şi-au pierdut înţelesul pentru spectatorul tânăr. Rămâne, însă, intact înţelesul lor literar şi, mai ales, istorico-literar. Fără această desprindere netă de tradiţia teatrului românesc modern (continuată în Vărul Shakespeare, publicată în reviste între 1987-1988 şi în volum în 1992), teatrul postmodern, atât cât este el ilustrat la noi, prin creaţiile unor autori ca Matei Vişniec, Horia Gârbea sau Valentin Nicolau, ar fi fost, cred, mai dificil de imaginat, fie şi în condiţiile deschiderii de după 1989.

Că piesele lui Sorescu nu mai sunt jucate, ţine de incultura şi de autismul regizorilor români de azi. Care preferă piese străine mediocre, în detrimentul dramaturgiei româneşti contemporane, probabil, pentru a nu fi încorsetaţi de text şi a putea să îl deformeze oricât, în numele ideii (discutabile) de spectacol...

Aş atrage atenţia că, deşi manualele îl reţin exclusiv ca poet şi prozator, Marin Sorescu a fost şi un foarte bun prozator (cel puţin prin Trei dinţi din faţă, din 1977, şi Viziunea vizuinii, din 1981), care prin Japiţa, apărut postum în 2000, a făcut chiar o incursiune pe teritoriul prozei noastre post-1989, inclusiv la nivel de limbaj. De asemenea, este un foarte inteligent cititor de literatură, cu observaţii şi intuiţii critice surprinzătoare. Volume ca Uşor cu pianul pe scări (1985) sau Biblioteca de poezie românească (1997) sunt scrise într-un limbaj critic, şi el, dezinhibat, cordial şi colocvial, voit „neprofesional”, aşa cum unii critici mai noi (Dan-Silviu Boerescu, Marius Chivu) au încercat, dar n-au reuşit. O relectură ar oferi surprize şi satisfacţii critice deloc neglijabile.

Un scriitor complex şi complet, aşadar, care a performat în aproape toate genurile pe care le-a abordat.

Defazat? Expirat?

Nicidecum. Insuficient receptat, poate, iubit în continuare de cititorii care n-au apucat să vadă cum este masacrat în noile manuale de literatură (şi în miriadele de cărţi de „comentarii” pentru liceu) şi budat de cei care nu suportă concurenţa spiritului său ascuţit şi ironic. Portretul care i s-a făcut în primii ani de după 1989, de poet „ţăran”, „incult”, „păşunist” (?!) etc. e absolut scandalos prin inadecvare.

E drept că a contribuit mult la estomparea imaginii sale publice o neinspirată poziţionare politică, şi în special intrarea ca ministru al Culturii, în acel cabinet sprijinit de „patrulaterul roşu”. Poziţie în care, flancat de Mihai Ungheanu şi de alţi „patrioţi” cu vechi state de serviciu, nu putea face nimic, nici dacă s-ar fi priceput, cât de cât, la politică. Prietenii adevăraţi au regretat faptul că s-a lăsat implicat în această mascaradă, care l-a expus tirului zilnic al unor gazetari certaţi cu bunul-simţ. Care au profitat de insuficienţele ministrului, spre a-l demola pe scriitorul a cărui operă le developa, tot zilnic, lipsa lor de talent.

Încă un mare scriitor contemporan, care, deşi şi-a găsit de mult locul în istoriile literare, încă îşi aşteaptă – sper că nu în deşert – criticul.