Editura Cartea Românească inaugurează noua ei colecție „Cărți fundamentale” cu o reeditare a volumului lui Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, care împlinește anul acesta 40 de ani de la prima apariție.
Între timp, noțiunea de expresivitate involuntară a intrat în vocabularul comun, iar cartea a cunoscut, după 1989, o a doua ediție (fără ecouri critice notabile). Frecvent utilizat, dar mai rar comentat cum se cuvine, conceptul în sine a cunoscut un clivaj semantic nedorit, ajung să fie confundat cu umorul involuntar, care reprezintă, totuși, o altă categorie estetică.
E, prin urmare, momentul potrivit ca, la aniversarea de 40 de ani, o reeditare, sub auspiciile binemeritate ale cărților fundamentale, să ne îndemne la o revizitare a ideilor lui Eugen Negrici: de data aceasta, din perspectiva istoriei literare și, dacă nu sunt prea pretențios, a istoriei teoriei literare.
Prima observație, care se impune cu puterea evidenței, este aceea că, spre deosebire de alte cărți cu încărcătură teoretică din anii ’60- ’70, cartea lui Eugen Negrici nu s-a datat absolut deloc. Eșafodajul ei se sprijină pe ideile structuralismului (mai ales ale stilisticii structurale), dar inteligența critică a autorului și relativismul său funciar l-au făcut să evite clișeele și fanatismele specifice discursului structuralist. Tocmai tușele impresioniste, care la Negrici vin dintr-o tradiție a criticii românești (E. Lovinescu și G. Călinescu sunt modelele cel mai des invocate), sunt cele care salvează Expresivitatea involuntară de limitările și ariditățile la care critica de inspirație structuralistă din epocă era fatalmente predispusă. Riguros din punct de vedere noțional, discursul lui Eugen Negrici rămâne suplu și transparent, neafectat de trecerea timpului și de schimbarea codurilor de lectură: întâiul semn al viabilității sale.
În al doilea rând, mi se pare că nu s-a remarcat suficient originalitatea conceptului propus de Eugen Negrici. Este adevărat că, după cum recunoaște criticul, și G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a interpretat literatura medievală – cea de dinainte de apariția esteticului – prin intermediul unor iscusite decupaje de texte și fragmente de un farmec lingvistic neintenționat. Numai că el nu a teoretizat, ci a aplicat intuitiv o metodă de „contemporaneizare” a unor texte atinse de distanța critică dintre modernitate și Evul Mediu, și, mai ales, a exploatat nivelul stilistic al textului. Teoria lui Eugen Negrici este una a interpretării literaturii, în întregul ei, și merge mai departe decât impresionismul călinescian.
Originalitatea conceptului de expresivitate involuntară pornește tocmai de la faptul că el este construit pe baza și pentru uzul istoriei literaturii române, nu prin imitația sau adaptarea unor idei teoretice occidentale. Negrici a fost printre primii care au observat că, oricât ar fi de strălucită Istoria... lui G. Călinescu – încă nereeditată, la data apariției Expresivității involuntare –, ea pune accentul pe continuități ale fondului spiritual și pe analogiile istorice cu literaturile europene. Din perspectiva literarității, însă, istoria scrisului românesc este una a rupturilor și discontinuităților, a defazajelor convertite (de nevoie) în creativitate și a vitalității la final de ciclu. O atare istorie nu se poate scrie doar printro îndepărtare de gust de modelul călinescian, ci, în primul rând, prin înlocuirea operatorului istorico-literar.
Aceasta este miza teoriei din Expresivitatea involuntară și pe ea se va baza, peste ani, și deconstrucția – excesivă, de multe ori – din Iluziile literaturii române.
O a treia observație: noțiunea de expresivitate involuntară nu numai că nu este sinonimă cu umorul involuntar, ci se referă la toate „straturile” unei opere, nu doar la cel stilistic, pe care s-a bazat Călinescu, în „recuperarea” scrisului medieval pentru o istorie estetică integrală a literaturii române. Conceptul lui Eugen Negrici se poate aplica, prin urmare, 1) dimensiunii estetice a textelor non-artistice (ceea ce esteticianul Ion Ianoși va numi, într-o cercetare din 1982-1985, nearta-artă), și 2) întregii semantici a textului literar.
De exemplu, astăzi, la 40 de ani de la apariția cărții, devine evident că utilizarea operatorului expresivității involuntare deschide o altă cale de interpretare a literaturii de la 1900. O literatură care, spre deosebire de cea medievală, nu este datată stilistic, dar conține o realitate socială și a relațiilor umane atât de diferită de epoca noastră, încât diferența poate să devină semnificativă. Tocmai această ruptură poate fi o poartă de acces în interpretarea unor texte pe care, de la o mai mică distanță, critica interbelică, bunăoară, le-a relegat, considerându-le depășite și neinteresante.
Expresivitatea involuntară nu este, însă, un operator axiologic : ea nu consacră drept valori niște texte depășite, doar pe criteriul că sunt atât de vetuste, încât devin atrăgătoare. Ea este un concept hermeneutic, care facilitează interpretarea unei/ unor epoci revolute și permite recuperarea istoricității fenomenului literar, pe care lectura „contemporaneizatoare”, de tip Lovinescu, o sacrificase.
De altfel, în curând vom avea nevoie de conceptul lui Eugen Negrici și pentru a interpreta o parte din literatura scrisă în comunism, de la romanele parabolice ale generației șaizeci și până la postmodernismul camuflat, fără o societate de consum, al generației optzeci... Ceea ce Negrici numește dialectica modificării sistemului de așteptări funcționează într-un ritm accelerat, odată cu transformarea la fel de accelerată a societății. Pentru cititorul tânăr de azi, incomprehensibilitatea anumitor referenți ai literaturii dintre 1948-1989 poate fi (și trebuie) transformată – printr-o interpretare care să prevină, cum spune profesorul, „tendințele de șablonizare” – într-o cale de acces și de integrare istorică. Chiar dacă nu este unica modalitate de recuperare a istoricității afectate de crizele prin care a trecut lumea românească (o alta este, evident, istoria critică, în care continuitatea este dată de receptarea literaturii), expresivitatea involuntară a textului este un operator cu spectru larg, care transcende epoca medievală, de la care a pornit, inițial, cartea lui Eugen Negrici.
În fine, aș evidenția diferența majoră dintre construcția teoretică a lui Eugen Negrici și modelele structuraliste în vogă în anii ’70. Expresivitatea involuntară integrează multe dintre câștigurile critice datorate semioticii sau esteticii receptării, hermeneuticii și stilisticii structurale. Însă elementul central al actului de interpretare rămâne interpretul, nu metoda. Naratologia sau teoria receptării sunt unelte care îmbogățesc intuiția, imaginația și cultura criticului, fără însă a i se substitui. Imperativul nu este, prin urmare, estomparea personalității critice în spatele metodei: dimpotrivă, cartea propune lărgirea instrumentarului de care criticul dispune, ca mijloc de întărire a poziției sale în actul de interpretare. Operatorul expresivității involuntare nu-l eliberează numai pe autorul, mai vechi sau mai nou, prizonier al unei distanțe critice oarecare, ci și pe critic.
Aș încheia printr-un mic elogiu pe care, prin intermediul acestui comentariu la cartea clarvăzătoare a lui Eugen Negrici, îl aduc criticii românești din anii ’60-’70. Departe de a fi fost – cum s-a spus adesea – superficială în asimilarea inovațiilor noii critici structuraliste și post-structuraliste, ea a avut prudența de a nu se livra cu arme și bagaje unor teorii cu durată de viață limitată. Întărită de redescoperirea lui G. Călinescu, E. Lovinescu și a întregii tradiții interbelice, critica a fost, de fapt, mai lucidă și mai creatoare decât teoria noastră literară. Contrar a ceea ce spun, azi, unii tineri teoreticieni (autoproclamaț i judecători ai criticii noastre, nu-i așa?, „impresioniste”), criticii din generația șaizeci au fost mai creativi decât teoria literară românească, mai degrabă sterilă și strivită de mode. Expresivitatea involuntară este un adevărat manifest al creativității criticii contemporane și o expresie a unei inteligențe critice strălucite. În primul rând, prin luciditate.