Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Dumnezeu ne-a dat un copil de Paul Aretzu

câte au fost, de când lumea, s-au strâns să
alcătuiască acest copil. râuri de oameni au
venit să se reverse în el. şi tot ce se va
semăna în lumea ce va veni se va rupe din el.
va trece prin el. fenomene ale naturii, vietăţi,
anotimpuri peste anotimpuri, toate plantele
şi toate simţămintele au fost din iubire
pentru el. botezuri şi cântări l-au mângâiat
pe el. respiraţiile toate i-au aprins lumina.
părinţi şi părinţi au alergat pentru el. ploile
argintii i-au udat unghiile şi firele de păr. întrun
cerc rotitor, timpul s-a făcut mătrice,
răsucind floarea-soarelui. Domnul a pus în
palmă, pentru el, firişoare de sânge şi de
pâine. dimineaţa şi seara au rămas neclintite.
dacă vom merge spre el, din tată şi mamă
vom deveni fiu şi fiică din rai. copilul acesta
va veni ca o făgăduială şi noi vom fi în el. fără
împotrivire. naşterea lui este învierea noastră.
urcând într-un copac vom locui în fructul
care este acest copil. coborând o scară ne
vom scufunda în brazda care este acest
copil. el este scaunul pe care va veni să se
aşeze regele. el este regele însuşi întrupat.
Maica Domnului îl poartă în braţe ca pe un
soare răsărit într-un fluviu, arzând apa şi
aerul. Maica Domnului plăsmuind peste el
bolte cereşti umplute cu lichid amniotic.
trâmbiţe de lemn trezind lumina verde a
frunzelor. zărindu-l prin posturi şi prin
rugăciuni. întrezărindu-l prin bănuţul
străpuns al ceasului. cel care se ridică în
chenarul ferestrelor. care apleacă pasărea în
cuibul ei. numai maica poate face ţărâna să
vorbească. numai mămuca ştie să ducă nouă
luni pline în burtă. numai femeia simte cum
visează pruncul nenăscut. numai ea simte
cum cresc firave coaste înlăuntrul ei. cum se
deschid ochii nevăzuţi. cum urechi neauzite.
stăm doi, un bătrân şi o mamă, la uşa raiului
ce va să se nască. sărutăm amândoi clanţa
bisericii care va să se deschidă. să se desfacă
precum o floare, până la chivotul ei cu
fulgerări. până la împărtăşania cu trupul şi
sângele pruncului nenăscut. copilul mergând
pe ape amniotice. tălpile lui încă nu au atins
pământul. braţele lui încă nu au atins lemnul
şi metalul. vin toţi timpii din trecut şi se
întorc timpii din viitor pentru a zămisli
pruncul. crengile din vârful plopului se aştern
la pământ. şi luminile din ochii mielului se
urcă pe netedul cerului înnoptat. creioanele
se tocesc în evanghelii. se unduiesc lanurile
de prescuri. nu încape în scris viaţa lui. nu se
poate sătura vrabia de zburat. aşteptăm un
bătrân şi cu o mamă untdelemnul care va
lumina duhul candelei. noaptea pândim
venirea zorilor. dimineaţa cercetăm înflorirea
viţei de vie. precum apele care se desfac,
dându-se de-o parte, aşteptăm trecerea celui
viu din meleagul duhului în meleagul
sufletului. la naştere, va avea în memorie
căldura podului palmelor mele aşezate peste
burta mamei sale. tot aşa cum am eu în
memorie mişcările lui imateriale, fugace, pe
sub burta mamei sale. a mamei noastre. de
liturghie nevăzută. un mut care poartă în el
toată vorbirea. un melc tinzând spre infinit.
un copil ghemuit într-o căruţă din oase. un
copil care fuge acasă din casa lui. un prunc
aşezat cu capul în jos, îngenuncheat pe
diafragma mamei sale. un prunc unind cerul
şi pământul. inversând polii. într-o urcare
coborâre. o mamă cu două inimi, dintre care
una este cât o mărgică. lumină pogorâtă este
el, mângâindu-şi părinţii. întunericul din
rădăcină şi lumina din mugur îi hrănesc
fiinţa. la marginea cuvântului creşte pustia, la
marginea pustiei cresc subţirei crini. un cer le
ţine de urât. când începe ploaia repezită
fugim cu toţii la adăpostul lui Dumnezeu. din
odaia lui iese fiul. are ochii albaştri şi este
blond. este un bebeluş. noi suntem înviaţii
lui. era acolo un clopot şi s-a făcut o biserică.
din icoană au coborât maica cu pruncul.
biserica este un fel de maternitate. după
maică şi după prunc au urmat toţi
credincioşii. era un cortegiu fără sfârşit. mai
întâi copii, apoi adolescenţi, adulţi, vârstnici.
aveau în mâini ramuri de finic. astfel se
întâmplă intrarea în viaţă a fiului. astfel
gângurim noi în faţa lui. astfel ne iubeşte el
cu dragostea dragostelor. astfel îl ţinem noi
în palme. astfel ne ţine el pe lume în statul
de om. palidă, scăldată în lacrimi, luminată
de fericire, adâncită în perini şi în cearşafuri
de zăpadă, Simona îmi spune: iată ţi-am adus
fiu nou. bucură-te.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara