În Ospățul zeilor, compoziție de Giovanni Bellini, repictată cu completări de Dosso Dossi și Titian, interpreții au vorbit inclusiv despre adăugarea unor simboluri augurale menite să îmblânzească destinul patronului ferrarez Alfonso d’Este. Era al treilea soț al Lucreziei Borgia, iar ceilalți doi dinaintea lui o sfârșiseră prost: primul fusese obligat de papa Alexandru al VI-lea (Borgia) și de fiul său, Cesare (tatăl și, respectiv, fratele Lucreziei) să se declare impotent pentru anularea căsătoriei, iar al doilea fusese ucis cu sânge rece, într-un mod cât se poate de violent, chiar sub ochii soției, de acoliții fratelui Cesare, poreclit ulterior – spun poveștile – „casapul”. Astfel se face că Alfonso d’Este, momit în această căsătorie cu promisiunea uriașei dote a miresei, trebuie să fi cedat cu destulă spaimă aranjamentului nupțial, din spiritul datoriei și, cred unii istorici, mai ales la insistențele bătrânului și avarului său tată, Ercole d’Este, a cărui visterie era aproape goală.
Istoriile despre familia Borgia au întreținut vreme de secole plăcerea înspăimântată a publicului: crime, orgii, incest și multă lipsă de scrupule (politice și religioase), care au conferit o aură de senzațional celor ce purtau numele Borgia. Nu li s-a iertat nimic: fostul cardinal Rodrigo Borgia este primul papă care își recunoaște oficial bastarzii, Cesare, fiul său, este suspectat că și-a ucis fratele, că, asemenea fratelui ucis, trăia și el cu o aceeași cumnată, nimeni alta decât soția celui de-al treilea frate, că a renunțat la jurămintele de celibat preoțesc după moartea tatălui său (o altă premieră) și s-a căsătorit legitim (fără să fie Luther!), în pofida tuturor rămânând însă, viteaz ca un leu și șiret ca o vulpe cum era, în grațiile lui Machiavelli, care vedea în el pe unul ce ar fi putut unifica Italia. Deși cele mai grave acuzații (relații incestuoase, otrăvirile din inelul scobit al Lucreziei) sau suspiciunea originii evreiești a familiei, ușor de ghicit în apelativul „marani” nu au fost niciodată dovedite istoric, „poveștile astea”, cum va spune chiar eroina călătorind prin tunelul timpului, „au fost spuse de atâtea ori, că de-acum au luat locul adevărului”.
Cu numai doi ani înainte de a muri, la o vârstă venerabilă, Dario Fo, scriitor distins în 1996 cu Premiul Nobel pentru activitatea sa constantă de dramaturg, a debutat tardiv cu romanul Fiica papei, care a și rămas, în experimentalismul și poate graba redactării sale, o scriere atipică în ansamblul operei italianului. Nedezmințindu-și convingerile stângiste, prin acest roman el a transformat-o pe Lucrezia într-o victimă abuzată emoțional de tată și frate, deși criticii i-au atribuit mai multe șanse estetice dacă ar fi rămas și cu această poveste la genul care l-a consacrat. Ca specie a maturității, e greu de crezut că, survenit așa de târziu în viață și fără un îndelungat exercițiu pregătitor, acest roman ar fi putut fi mai bun decât este. Dar chiar și așa, romanul lui Fo aduce importante noutăți. În contextul istoriografiei postmoderne (de tip Hayden White sau Frank Ankersmit), care insistă în chip controversat asupra valorii de adevăr a romanului istoric, această proză mixtă cu note de subsol academice, comentarii ale autorului și citate din istorici cercetători ai neamului Borgia, face o figură aproape respectabilă. Ca roman, este spumos, alert și nesofisticat, dar ca ipoteze și reconstituire istorică a biografiei Lucreziei, este complet, credibil și realist, fără psihologii obositoare, o chintesență inteligentă a zecilor de opuri pe care alții le-au încărcat cu prea multe cuvinte.
Despre posibile orgii sau incest, sau despre orice urmă de implicare a Lucreziei în crimele istorice ale bărbaților Borgia, nici vorbă, nici la Dario Fo, și nici la Sarah Dunant, al cărei roman omolog, Sânge și splendoare (2013), atinge cote alarmante de romanțiozitate față de realizările anterioare ale prozatoarei britanice. Avem de această dată o poveste neîncheiată a vieții Lucreziei, autoarea oprindu-se la momentul în care, după uciderea celui de-al doilea soț, și dintre toți iubit cu cea mai mare pasiune, fiica papei părăsește Roma și se angajează pe drumul mult mai roditor de ducesă respectabilă, patroană a artelor și mamă de prunci sănătoși, suspectată ocazional și de unele legături extraconjugale, fără a mai reveni însă la ororile tinereții. Destinul ei a vrut, cel mai probabil, ca femeia fatală, odată consumat potențialul de dramă, să își afle în cele din urmă liniștea în Ferrara, unde, după Fo, „oamenii sunt amabili și sinceri”, „au sentimentul comunității” și „dorința de a trăi în voioșie, respectându-se reciproc”. În aceste cuvinte ale Lucreziei se află în negativ imaginea Romei, Sodomă a viciilor la adresa căreia, chiar în acei ani, vitupera din Florența călugărul Savonarola, comparând sfânta cetate cu prostituata babilonică.
Ajuns papă la o vârstă înaintată și după acumularea unei uriașe averi (din care și-a putut plăti cu generozitate voturile), veneticul Ricardo Borja se simte de-o viață un intrus nedorit printre limbile înspicate ale clevetitorilor și intriganților italieni. Dar și romanii, pe de altă parte, de nu chiar toată Italia, au dreptatea lor să se teamă, odată cu alegerea unui spaniol în scaunul papal, „că un stol uriaș de păsări străine se va năpusti asupra livezii și va goli pomii de rod” (Dunant). Și iată-l, nedezmințit, pe Sfântul Părinte în primele lui zile pe tronul papal gândind: „Da, vor exista lucrările artistice și religioase care să-i marcheze anii de papalitate”, dar, „pentru ca Borgia să urce pe treapta următoare a nemuririi, cărămizile și mortarul trebuie să fie ființe omenești: fii și fiice, veri, nepoți și nepoate – și fiecare trebuie să adauge un alt fir de loialitate și de influență la țesătura familiei, ca să o facă destul de sigură și de puternică pentru a conduce Roma și ce e dincolo de ea” (ibid.).
Însă păcatele se domolesc peste epoci în parcursul desăvârșit al artelor: din trecutul Vaticanului și al curților senioriale italiene încă se mai pot vedea până astăzi minuni care transformă o epocă de cruzime, imoralitate, viclenie, nepotism într-un reper al umanismului renascentist. Ba mai mult, o novella de Boccaccio oferise, în Trecento, chiar și o pildă grăitoare: evreul Abraham, plin de însușiri morale, este îndemnat insistent de prietenul său creștin Giannotto să treacă la creștinism. Dar el refuză în mod repetat, pentru ca mai apoi, mergând la Roma, să observe din plin desfrâul, lăcomia, favoritismul și toate celelalte păcate ale slujitorilor Bisericii. Însă abia atunci, sosit acasă, se convertește, socotind că „sfântul vost’ părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere credința cea creștină și s-o izgonească din lume ș…ț. Cum însă văd că totuși strădania le e zadarnică și credința voastră … sporește în credincioși pe zi ce trece tot mai mult și-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvânt că Sfântul Duh e într-însa și îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfântă și cea mai dreaptă credință de pe lume” (Decameronul, I, Ziua I, Povestea a doua, trad. Eta Boeriu).
Așa s-a încheiat în astă lume și destinul Lucreziei Borgia, văduva urâtă de toți la tinerețe pentru relele atrase. Le-a supraviețuit tatălui și fraților ei, iar anii au apropiat-o tot mai mult de credința în care a aflat milă și uitare. Ultimele ei cuvinte, în viziunea lui Fo inspirată de câteva epistole reale, au fost adresate, cu gândul la soț și copii, maicilor de la o mănăstire dominicană înființată chiar de ea. „Frumoasă, curtenitoare și blândă cu toți”, „o perlă în această lume”, așa cum s-a arătat ea unui francez în vizită la curtea din Ferrara, Lucrezia Borgia a murit prematur la 39 de ani, dar supraviețuiește până în prezent, prin urmași, în ascendența mai multor case regale europene. Romanele istorice continuă să-i speculeze destinul, păcatele, trăirile presupuse, iar imaginea ei să stârnească pasiuni. Nu vom ști, până la urmă, dacă și-a iubit sau și-a urât fratele, nici dacă a avut toți iubiții cu care au împodobit-o contemporanii. Nu știm, de fapt, mai nimic sigur despre adevărul istoriei, ci doar căutăm, pe ici, pe colo, niște mici certitudini.
