În lumea literară de la noi,
dubla măsură este o practică
obişnuită. De pildă: premiile
USR, deşi au reguli, proceduri
precise şi transparente de
acordare, an de an au fost
întoarse pe toate feţele,
atacate, criticate, judecate,
puse la zid, făcute zob.
Într-un fel e firesc, fiindcă oricine
e liber să creadă ce vrea şi să spună
ce crede.
Însă de mirare este altceva: faptul
că oamenii care contestă furibunzi
premiile USR, acei revoltaţi fără limite
şi fără odihnă, justiţiari inflexibili,
cad brusc în somnolenţă, devin brusc
distraţi, absenţi ori se uită în altă
parte, ori au orbul găinilor şi tac mâlc
în situaţii care, după umila mea părere,
chiar ar trebui să-i intrige. Astfel, nu
i-am văzut să aibă nici cea mai mică
obiecţie privind alte distincţii literare,
cum ar fi premiile acordate de Academie.
Nu s-au întrebat cine stabileşte acolo
premianţii şi după ce criterii şi nici
n-au pus în balanţă (operaţie la
îndemână, care ar fi reliefat flagrante
erori de apreciere!) autorii premiaţi
de Academie, pe de o parte, şi, pe de
altă parte, apariţiile de carte cu
adevărat remarcabile din acel an,
după receptarea critică pe care au
avut-o. Cineva, un poet de valoare,
Aurel Pantea, povestea amuzat şi
relaxat că, fiind propus pentru premiul
Academiei, a fost respins de cel care
ţine vajnic şi etern frâiele puterii în
secţia cu pricina, cu explicaţia că nu
merită să ia premiul, deoarece îl
primeşte pe Manolescu la Alba Iulia.
Asta da, spirit critic, asta da, autonomie
a esteticului!
Şi tot aşa, continuând comparaţiile
între cele două instituţii: ştie toată
lumea câtă cerneală a curs împotriva
Uniunii Scriitorilor care, vezi, Doamne,
are nevoie urgentă de o reformă
radicală, ştie toată lumea câte
lecţii i s-au servit despre ce are de
făcut, câte imputări absurde i s-au
adus (gata-gata să fie îngropată în
valul malcontent!) de către atâţia inşi
care n-au habar cum funcţionează
în fond asociaţia aceasta.
Dar aceste detaşamente de supăraţi
nu suflă o vorbă despre ce instituţie
îngheţată este secţia de resort a
Academiei. Sigur, e bine că au ajuns
înăuntrul ei Mircea Martin şi Ion Pop,
dar e straniu şi greu de înţeles că au
plecat dintre noi fără să fi fost membri
ai Academiei Nicolae Balotă, Mircea
Ivănescu şi Constantin Ţoiu ori că
nu sunt membri ai Academiei Mihai
Şora, Mihai Zamfir, Livius Ciocârlie,
Eugen Negrici, Andrei Pleşu, Gheorghe
Grigurcu, Ana Blandiana, Gabriel
Liiceanu, George Bălăiţă. Oare nu au
ei loc sub acoperişul acestui lăcaş de
cultură, acolo unde, de multă vreme,
stau confortabil domnii Tărâţeanu,
Matei şi Cimpoi?
Şi, bineînţeles, lista numelor de
scriitori care ar fi obligatoriu să facă
parte din Academie (dacă porţile
acesteia ar fi deschise, în normalitate,
iar nu ţinute sub un control atât de
dăunător!) se prelungeşte spre
generaţiile mai noi. De fapt, doar
aparent mai noi. Fiindcă, vai!, tinerii
nu mai sunt tineri, anii au trecut
peste ei. Din fericire, au trecut
transformându-i în scriitori cu o
statură impozantă. Iată, revista noastră
tocmai marchează în acest număr
aniversarea vârstei de şaizeci de ani
a lui Mircea Cărtărescu, un scriitor
cu o operă puternică şi înnoitoare,
care, probabil, întrece prin recunoaştere
critică şi a publicului orice altă
personalitate literară românească (y
compris, pe cei care păzesc cheile de
la intrarea în Academie!). Şi nu e
singurul: la fel de îndreptăţiţi mi se
par alţi scriitorii din generaţia ’80, a
căror dimensiune scriitoricească este
convingător dublată de cea cărturărească,
Horia-Roman Patapievici, Mircea
Mihăieş şi Marta Petreu ori dramaturgul
de anvergură europeană Matei Vişniec.
Dar noi suntem copiii trişti a dublei
măsuri. Aşa că nu m-aştept să reuşim
o punere de acord, ajungând să
asumăm cu toţii unul şi acelaşi cod
de valori.
