Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Drum prin memorie de Carmen Brăgaru


Majoritatea scrierilor lui Octavian Paler sunt "drumuri prin memorie". A omenirii sau a autorului. Trecutul l-a fascinat întotdeauna şi l-a atras cu o forţă irezistibilă poate pentru că intuia că în el se găseşte cheia înţelegerii prezentului. Fiind un introvertit - mărturiseşte autorul - nu am cum să scap de "eu". Nu pot să scriu dacă nu mă descriu. Şi, într-adevăr, în poeme, în jurnale şi contrajurnale, în articole şi eseuri, în romane îl regăsim mereu pe O. Paler şi gândurile care îl frământă. Înainte de 1989 se ascunsese în spatele diverşilor eroi imaginaţi sau extraşi din mitologie şi istorie, rostind, prin gura lor, adevăruri care nu puteau fi spuse altfel. La începutul anilor "90, s-a implicat în viaţa cetăţii, amăgit iniţial de acea deschidere şi dezamăgit, apoi, de felul în care a fost înţeleasă libertatea. Îmbrâncit de realitatea inacceptabilă înapoi la irealitatea fantasmelor, a strâns note pentru cel puţin un roman. Infarctul de la sfârşitul deceniului nouăzeci şi operaţia ce a urmat l-au silit la recapitulări şi la reasumarea "eu"-lui, Deşertul pentru totdeauna (Albatros, 2001) fiind confesiunea-roman rezultată din experienţa acelei veri. Dar, precum într-un poem al său, intitulat Digul, ardeleanul strămutat în Bucureşti nu a reuşit să meargă până la capăt. Scrisul fusese stârnit şi atunci de o idee mai veche: Mă gândesc din nou la diferenţa dintre "o biografie" şi "un destin", fără să pot ajunge la o idee clară. (s.n.) Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul, era derutat că, în cazul lui, nu se putea pronunţa. Detaşat acum de acel moment, trecut prin încă o probă de foc - un atac cerebral uşor, bine suportat - , O. Paler, în noua sa carte, Autoportret într-o oglindă spartă (Albatros, 2004), reia întrebarea mai veche, "Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?"(p.7), şi încearcă să dea un răspuns folosindu-se de întâmplări împrăştiate, în parte, prin alte cărţi ale mele. Pentru cititorii fideli, capabili la fiecare lansare să aştepte la coadă mai bine de două ore pentru un autograf al maestrului, este lesne că cea mai mare parte a întâmplărilor, descrierilor şi ideilor conţinute de recentul volum le sunt deja cunoscute, mai cu seamă din precedentul: fascinaţia mării, arşiţa Bucureştiului, interesul pentru antichitate, discul lui Newton şi adevărurile, reabilitarea Evului mediu, căutarea secretului secretelor prin anticariate, atracţia pentru personaje precum Galilei şi Don Quijote, moliile omniprezente, "zidul", gardul-Rubicon, copilăria din Lisa, internatul şi "unchiul George", odăiţa din Ferentari...

Cartea fiind un autoportret declarat, toate acestea nu puteau lipsi. Repetate, sunt ele redundante? Dau impresia unui "déjŕ lu"? Dimpotriva! Crâmpeiele de amintiri, cioburi din oglinda spartă a memoriei, seamănă cu pietricelele colorate dintr-un caleidoscop: deşi aceleaşi, dispuse mereu altfel, prin rotirea ocheanului şi prin jocul oglinzilor, te încântă mereu. Dar toate acestea nu sunt reluate de dragul retrăirii vârstei de aur a copilăriei, ci cu scopul precis al găsirii unor explicaţii pentru diversele porniri, preocupări, decizii, eşecuri din care se conturează o viaţă. Nevoia imperioasă de confesiune este, cu alte cuvinte, o spovedanie şi o exorcizare, în acelaşi timp. O spusese încă în precedentul volum, alegând ca moto un citat din Bernanos: Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a o mai spune o dată: în ochii copilului care am fost.

Cele 135 de "intrări" de jurnal sau de flash-uri ale memoriei alternate cu autoanalize lucide şi minuţioase dau numai aparent impresia fragmentarului şi a posibilei lecturi din orice colţ. Textul are o coerenţă interioară dată atât de "cronologia" întâmplărilor (majoritatea, din copilărie şi câteva, răzleţe, din adolescenţă, tinereţe sau maturitate), cât şi de "rotunjimea" de roman pe care autorul i-o conferă prin aşezarea simetrică, la început şi la sfârşit, a unor flash-uri legate de ultima întâlnire cu "unchiul George", precum şi a întrebării de la început la care pare să găsească un răspuns în finalul acestui volum. Şi cum, în mod excepţional, nu mă doare capul, aş putea încerca să ajung, în fine, la o concluzie. Aşadar, ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Mai comod, probabil, ar fi să zic: un destin. Asta ar scuza tot ce e mediocru în ce-am trăit. Dar poate că problema în sine e rău pusă. Căci, pe căi subterane, biografia se transformă în destin. Cel puţin, aşa s-a întâmplat în cazul meu. Sau destinul, în măsura în care e decis de firea noastră, se transformă, tot pe căi subterane, în biografie."(pp.299-300) Nu poate fi trecută cu vederea asemănarea dintre acest volum şi o şedinţă de psihanaliză. Scriitorul este totodată şi pacient şi doctor, ambii interesaţi în găsirea unei explicaţii care să ducă la vindecare, acceptare, împăcare. Fără pretenţia de a fi ajuns la capăt, terapia cred că se dovedeşte salvatoare, de vreme ce omul iese întărit şi tonul din final este al unei tristeţi senine: Oricum, pentru întâia oară, în această clipă, găsesc chiar o parte bună în faptul că sunt bătrân. Nemaiavând prea multe iluzii, mă pot concentra asupra a ceea ce mai este posibil. Rămas cu puţine certitudini, pot să fiu recunoscător celei mai importante dintre ele. Încă nu sunt "pregătit" şi, dacă mă străduiesc, pot descoperi în dragostea mea de viaţă un "zid" de care să mă sprijin. De ce m-aş socoti un om terminat? Azi, sunt aproape stoic. Îmi spun, ca stoicii, că bătrâneţea e o haină, într-adevăr, uzată. Numai că n-am alta. Nu-mi pot permite luxul de a fi mai pretenţios. Trebuie s-o port pe asta, dacă mai vreau să prind asemenea dimineţi. Există un singur "azi". Restul e trecut. Oglindă spartă în cioburile căreia, privind prea insistent, risc să pun în pericol întregul. Câtă vreme voi putea gândi ca acum, nu ştiu. Şi nici nu vreau să fac vreo presupunere. Deocamdată, cerul e senin, iar oţetarii din curtea vecină abia se clatină. Şi nu am nimic de cerut destinului - dacă destinul este propriul nostru caracter - decât puterea de a crede că gândurile din această dimineaţă explică, în sfârşit, ceva.(p. 302-303)

Metafora memoriei, care dă titlul cărţii, este, doar la suprafaţă, aceea a unei oglinzi sparte care îi restituie numai frânturi de viaţă. Plonjând în străfunduri, ea ne apare, mai degrabă, ca acea pasăre descrisă într-un poem de tinereţe:

O pasăre cu o singură aripă

şi cu alta transformată în lanţ,

o pasăre cu o aripă rămasă să spere

şi alta pe care o târăşte în zbor...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara