Christian Paraschiv se întoarce în martie de la Paris cu o expoziţie, la Elite Art Gallery, care poate să fie, după o primă impresie, făcută după consultarea materialului pus la dispoziţie de artist, o stabilizare a experimentelor din ultimii ani. L-am urmărit cu multă atenţie de-a lungul timpului, textul de faţă fiind, dacă memoria nu mă înşală, al treilea pe care-l scriu în România literară despre arta sa, deşi am şi pierdut de câteva ori ritmul şi ocazia de a-l însoţi. Iată că aici, în acest număr de revistă, scriu o cronică, dacă pot să numesc aşa demersul de acum, despre o expoziţie din viitor, ajutat fiind şi de o experienţă anterioară, când descopeream că în fiecare zi, pe contul de Facebook al artistului, apăreau nişte postări ce anunţau – pentru că nu cred că am produs eu un asemenea fenomen, scriind în avanpremieră despre ele, o serie de lucrări, legate stilistic, dar şi tematic ce puteau să intre la un moment dat într-o expoziţie. Lucru care s-a şi întâmplat. Era firesc până la urmă, pentru că biografia, după cum puteţi şi singuri constata, impresionează secvenţial, iar hârtia fotografică rămâne fidela secvenţelor. Dar altfel sunt dirijate şi emoţii şi semnificaţii, spre un sens recuperator de trecut, când asupra lor intervenţia artistului eliberează, prin comentariul său, energia necesară propulsării din banal în zona memorabilă a unicităţii sensibile care este arta. Deşi era doar o incursiune în memoria fotografică, păstrată la fel cum o facem toţi, sau aproape toţi, în albumul de familie, pe care el şi-l investiga, dezlănţuit să recupereze pierderile, despre care abia acum aflăm pe deplin că au fost enorme, sufleteşte vorbind şi nu numai. În această desfăşurare de energii compensatoare, acum nu mai este interesat decât să acopere cu o pânză de fum toate scenele prin care personajele de dinainte de ieşirea din comunism trec sau încremenesc topindu-şi amănuntele... ele nu mai ies, nu vor mai ieşi niciodată din fumul bătăliilor în care au fost aduse, fără voia lor, de artist, să trăiască. Cum va arăta expoziţia? Christian Paraschiv simulează o expunere care îngăduie privirii să recepţioneze şi să-i semnalizeze imaginaţiei panouri neaşteptat de mari, cu care, cel puţin eu, nu eram obişnuit. Dacă în ce povesteam mai înainte era vorba despre intervenţii pe fotografii pur şi simplu, de data asta se pare că vorbim despre suprafeţe mari, tablouri pur şi simplu de dimensiuni impresionante – cel puţin aşa înţeleg din fotografia sălii în care sunt expuse o serie din lucrările care vor veni şi la Bucureşti – ceea ce mă duce cu gândul la folosirea noilor tehnologii de reproducere pe pânză, ori pe carton a imaginii fotografice, pe care artistul îşi face intervenţiile. Afirmaţia de mai înainte se leagă de imaginea unui proces verbal introdus, ca o lucrare autentică de artă, într-o ramă de format mare. Procesul verbal este prin sine un act al calomniei sociale şi consemnează o contravenţie aplicată de fostul regim soţiei artistului, la plecarea definitivă din România, ca să-şi urmeze soţul la Paris, în septembrie 1987, pentru că nu a declarat nişte bijuterii personale, insignifiante în definitiv şi în niciun caz de luat în seamă; printre obiectele reţinute la vamă se afla şi o linguriţă de argint, cu care îi făcuseră în ţară fiicei lor prima împărtăşanie! În orice caz, ridicat la dimensiunea, de care vorbeam mai înainte, a procesului-verbal, acest ultim act al regimului de sancţionare a unor cetăţeni, pentru că îşi doreau mai mult decât orice pe lume libertatea, pare întocmit ca pentru unii care vor să fugă pur şi simplu afară, nici mai mult, nici mai puţin, cu tezaurul României.

Ca să nu fie niciun dubiu că participi odată cu artistul la configurarea unei alte realităţi peste cea care a fost cândva, el pune în albumul întocmit împreună cu Institutul Cultural de la Paris martorii întregului demers, fotografii ce amintesc de evenimente de familie, trecerile prin vârste, de la copilul care face primul performence când se fotografiază lângă tatăl sau unchiul său, exersând cu o armă de tir vânătoarea, până la bărbatul matur care performează, în curtea casei părinteşti, agăţându-se de coada porcului, de la poza aproape simbolică lângă măgăruş, împreună cu un tovarăş de tinereţe, topind în cuplu mesajul pe care-l poate transmite prietenia pe drumul consolidării sale, dar şi pe cel al Mântuitorului, pregătind iertarea prin ideea de misionarism pe care-l sugerează micul urecheat... vehicul şi tovarăş pe drumuri prăfuite, apoi imaginea bărbaţilor şi femeilor ieşind goi din marea înspumată de la „2 Mai“, care nu putea trece pe nicio pânză atunci, pentru că nuditatea nu dădea bine cu morala comunistă, căreia acum, cei cantonaţi în trecut, o atribuie, ca o ironie a sorţii, credinţei creştin ortodoxe.

Imaginea tălpilor desculţe, pe care artistul şi le studiază în baie, îmi aduce aminte de un performance al lui Ioan Grigorescu, văzut mai demult, care-şi filma nuditatea când făcea duş, toată călătoria pentru descoperirea propriului corp, căruia îi încearcă limitele, îngropându-se de viu sub moloz sau exersând însemnarea lui cu urmele produse de smulgerea ventuzelor, însemnându-l ca pe o cruce cu cercurile în care boala este izolată... face aproape imposibil de delimitat punctul unde viaţa dă cu nasul de banalitate şi unde este programat un performance care transportă banalul în sugestia unui act ce poate fi luat prizonier de acest gen de artă! Până când natura se hotărăşte să lucreze cu armele ei la confecţionarea unui scenariu, pe care imaginaţia nu şi-l trecuse în inventar: o boală de inimă îl ţintuieşte pe artist pe un pat de spital. Un selfie de demult suprapune adolescentul de altădată peste omul încărcat de suferinţă de acum. Căruia nu pare să-i pese, pentru că – nu-i aşa? – când i se mai poate oferi ocazia să se studieze pe dinlăuntru şi nu oricum, ci în miezul inimii sale bolnave, căreia medicul îi face fotografii ca să o poată repara, ecografia este un performance, la fel cum este în viziunea sa un performance şi manifestarea de altădată de la parada de 23 August! Pendularea aceasta, dinlăutru în afară şi invers, e călătoria, poate singura, pe care Christian Paraschiv a învăţat-o temeinic şi magistral, pentru care a devenit, în spaţiul interior, cât şi în cel exterior, un călător neistovit! Poate că nu caută nimic, îţi spui într-un final, ci doar vrea să împace libertatea cu patriile în care trăieşte!