Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dresda de Antoaneta Ralian

Când la numărătoarea anilor tăi depăşeşti prefixul 8 – cel care când îl culci reprezintă infinitul, adică veşnicia care îţi face cu ochiul – altfel spus când te pomeneş ti octogenar, sau optzecist cum îmi place mie să-mi spun prin analogie cu ierarhia cronologică a poeţilor contemporani, se presupune că eşti doldora de amintiri.

O avalanşă de amintiri care îţi încovoaie spatele ca o desagă prea grea; o tonă de trecut în faţa căreia prezentul tremură ca o punte şubredă, spre firul de drum firav care poartă încă numele de viitor. Şi prin această aglomerare, prin acest conglomerat de amintiri, cotrobăieşte şi scotoceşte memoria, cu aerele ei de doamnă selectivă şi familiarizată cu cosmetizările.
Sunt dotată cu o memorie defectuoasă, lacunară. De câte ori plecam în străinătate – şi am călătorit mult, cu pasiune – mă rodea o îngrijorare, o aprehensiune: cum să fac, ce metode mnemotehnice să folosesc ca să ţin minte toate splendorile pe care o să le văd, cum să le imprim pe retină, în memorie? Nu am putut niciodată să-mi iau note: refuzam să-mi mut chiar pentru câteva clipe privirea de la un peisaj, de la o catedrală, de la o statuie şi să o îngrop într-un carnet anodin în care să metamorfozez splendoarea într-o frază seacă şi o denumire îngheţată. Soţul meu fotografia cu patimă. Cred că multe din frânturile de frumos, din imaginile fragmentare pe care le revăd astăzi, când încerc să- mi „amintesc” nu sunt rememorări directe, personale, ci reproduceri fixate de aparatele lui succesive şi progresive: camere fotografice (la început sovietice), diapozitive şi, în cele din urmă, cameră de filmat japoneză.
Dar mi-au rămas nemijlocit în minte, în văz, în auz, cadre peisagistice, arhitectonice, artistice legate de o „istorioară”, de o întâmplare, o tramă epică cu impact asupră-mi. Aşa cum mi s-au înşurubat în memorie câte un cuvânt sau o expresie frapantă rostită de cineva, uneori banală, nesemnificativă, în timp ce alte lucruri, cu adevărat memorabile, s-au volatilizat. Capriciile memoriei (care e de gen feminin, nu?).
Şi aşa, mi-a rămas adânc, indelebil întipărită în amintire o călătorie – chiar prima mea călătorie în străinătate, dacă fac abstracţie de un voiaj în Franţa, unde m-a tras mama, când aveam doar cinci ani – mama care ani de zile m-a târât pretutindeni după ea, legată de un virtual cordon ombilical.
O călătorie de o săptămână la Dresda, în fosta R.D.G., în primii ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, adică spre sfârşitul anilor ’40. Soţul meu era pe atunci redactor la AGERPRES şi conducerea respectivei agenţii a decis să trimită o delegaţie de cinci ziarişti în „schimb de experienţă” cu ziarele şi agenţiile din Dresda. Se purtau pe atunci aceste „schimburi de experienţă”, formale şi lipsite de orice rezultat practic. Cum eram de puţină vreme căsătoriţi, soţul meu a făcut toate diligenţele şi a folosit tot felul de pile ca să mă ia şi pe mine în călătorie. După multe intervenţii a reuşit, urmând, fireşte ca eu să-mi plătesc toate cheltuielile. Era o situaţie puţin stranie pentru mine – singura femeie între cinci bărbaţi, dar mă străduiam să fac o impresie bună colegilor soţului meu, să fiu prietenoasă, spirituală şi inteligentă cât cuprinde, în limitele mele şi, mai ales, „respectabilă”. Da, şi această valoare desuetă, „respectabilitatea” se purta pe atunci (tinerii de azi care nu înţeleg termenul îl pot găsi în DEX).
Dresda era un fel de metropolă- cimitir, un Pompei al secolului XX, prin care circulau însă oameni vii. Străzi întregi cu clădiri unidimensionale, din care rămăsese doar un zid solitar, ştirbit de cadramentele fostelor ferestre prin care acum se vedea cerul. Cea mai impresionantă mi s-a părut celebra catedrală Frauenkirche, lipsită de acoperiş, cu pereţii asimetric crenelaţi de gloanţe şi de bombe, ciuruiţi, lăsând la vedere petice de cer sau bălării care-i năpădiseră, insidios, duşumelele. Şi pretutindeni, pe lângă construcţiile agonizante, munţi înalţi de moloz, fragmente de stucaturi, bucăţi de tavan, cioburi de ornamentaţii, lăsate deliberat, expuse, ca un memento al grozăviilor războiului (te pui cu expresionismul german?). Pe străzi, sumedenie de bărbaţi în cârje, amputaţi de câte un braţ sau un picior, purtând pe chip amprentele durerii – sau poate că ale înfrângerii? Ni s-a atras atenţia că lipseau generaţii întregi de bărbaţi între 20 şi 60 de ani, că femeile se constituiseră într-un soi de matriarhat înnebunit de absenţa masculilor, că plutea pretutindeni setea avidă de viaţă, de recuperare a trăirilor pierdute şi – fireşte – lupta cu repercusiunile sociale şi politice ale scindării Germaniei.
Grupul nostru fusese întâmpinat încă de la aeroport de două tinere ghide, două nemţoicuţe blonde, cu bujori în obrăjori şi forme apetisante, rubensiene (cuvântul „sexy” încă nu pătrunsese în vocabular). Două fete pline de viaţă şi de solicitudine, de o generozitate care mergea – la propriu, nu la figurat – până la dăruirea de sine. Şi, mai ales, înfometate, lihnite după masculi.
Dimineaţa, după micul dejun, făceam vizite la redacţii de ziare, unde ni se ţineau interminabile prelegeri politice (în afară de soţul meu şi de mine, doar doi membri din grup mai cunoşteau limba germană, aşa că ne revenea, pe rând, şi rolul de interpreţi); vizitam fabrici şi uzine şi, îndeosebi, gospodării agricole colective, cu crescătorii de vite şi de porci, ultraorganizate. La insistenţele mele am vizitat şi muzeul Zwinger, unde redactorii noştri s-au arătat teribil de grăbiţi să termine cu vizionările artistice, pentru a-şi plasa prin hoteluri şi restaurante salamurile de Sibiu şi sticlele de ţuică cu care veniseră din ţară şi pe care nu le puteau „expune” în vizitele oficiale la fabrici şi ferme.
La mesele de prânz, în restaurante, participau de obicei şi câte un ziarist neamţ sau doi, astfel încât ghidele se arătau amabile şi ponderate. Noaptea, însă, se petreceau minunile – se deschidea Sesamul.
Eram cazaţi în dormitoarele unui internat aflat în vacanţă. Cele două Lorelei, lipsite de orice complex sau urmă de „respectabilitate”, se băgau, pur şi simplu, în paturile ziariştilor români. Şi românaşii noştri, ospitalieri şi îndatoritori din fire, nu aveau nici o obiecţie, ba chiar se arătau la înălţime. Toţi în afară de soţul meu, bietul, care venise cu marfa de acasă. Nu ştiu exact cum se făcea matematic împărţirea a două paie blonde la patru măgari bruneţi, dar dimineaţa, la micul dejun, se povesteau şi se descriau cu mare satisfacţie deliciile nocturne. Cred că soţul meu îşi muşca degetele la gândul insistenţelor depuse pentru a mă lua cu el. În orice caz, era ţinta ironiilor mitocăneşti ale colegilor săi (pe care „respectabilitatea” mea nu izbutise să-i cucerească). Iar eu trăiam o continuă frustrare, între aluziile mârlăneşti, regretul care ghiceam că-l roade pe soţul meu şi solidaritatea (parţial ipocrită) cu soţiile celorlalţi, despre care ştiam că aveau să-i aştepte, emoţionate şi drăgăstoase, la aeroport.
Acesta e gustul coclit al amintirii primei mele călătorii în străinătate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara