În nr. 30-31 al revistei România literară, din 22 iulie 2016, doamna Roxana Sorescu a publicat un articol, intitulat O precizare, referitor la editarea operei lui Vasile Voiculescu. [...]

Doresc să-mi aprobaţi publicarea acestui text ca drept la replică, considerând multe afirmaţii ale doamnei Sorescu ca dezinformări revoltătoare şi jigniri nefondate atât la adresa autorului, cât şi la competenţa profesională a editorului. Citez: 1. „Ştiind că în timpul vieţii nu va publica nimic, şi-a păstrat majoritatea lucrărilor pe un şantier continuu, niciodată închis.” Ori ediţiile interbelice contrazic această afirmaţie. 2. „O parte din aceste lucrări au fost tipărite după moartea autorului cu modificări ale textelor, astăzi necontrolabile, fie pentru că dactilogramele trimise editurilor au dispărut, fie că diverse mâini anonime au intervenit în texte, împrăştiate în cele mai neaşteptate locuri”. Nu înţeleg de ce apelează la asemenea scuze inventate, neataşând nici o dovadă reală! Textele au fost stabilite după manuscrisele autorului aflate în posesia lui Ion Voiculescu, care locuia în aceeaşi casă cu tatăl său şi după edţiile pe care însuşi Voiculescu le-a oferit pentru a vedea lumina tiparului, după Primul Război Mondial. De altfel, pentru cele două volume de Poezii, apărute în 1968, Ion Voiculescu a condiţionat punerea la dispoziţie a tuturor textelor, de menţionarea lui alături de Victor Iova, în formula „Text stabilit de...”, deşi el nu avea calificarea necesară şi nici nu a participat la munca sisifică de descifrare şi de stabilire a textului definitiv, în situaţia existenţei mai multor variante. E adevărat că, după o perioadă de un an sau doi de la apariţia operelor, legatarul testamentar a hotărât să vândă o parte din manuscrise instituţiilor care ofereau sume mai mari: BAR, BCS, BCU Cluj, BJ Iaşi, BJ Buzău, Muzeul Literaturii Române şi alte câteva asemenea. Deşi sfătuit de Victor Iova să ofere manuscrisele spre achiziţie unei singure biblioteci de importanţă naţională, cum sunt BAR şi BN, pentru posibilitatea creării unui fond unitar „Vasile Voiculescu”, „fiul risipitor” a preferat avantajul material! Acest lucru nu îndreptăţeşte ideea că „mâini anonime au intervenit în texte”. Lucrând la BN ca şefă de serviciu a catalogării manuscriselor şi cărţilor de patrimoniu, vă pot mărturisi cu certitudine că, după achiziţionare, aceste preţioase valori intră sub protecţia Legii patrimoniului mobil, iar specialiştii, care le preiau pentru descrierea lor în vederea informării cititorilor, nu au voie să le atingă decât cu mânuşi speciale, nemaivorbind de aberanta presupunere că ar putea interveni în texte. În sala de lectură dedicată acestor valori bibliofile au acces numai cercetători cu permise şi aprobări speciale, în plus este obligatorie prezenţa supraveghetorilor (ca şi la muzee, de altfel).

Ediţia din 2000, pe care doamna Roxana Sorescu a realizat-o la Editura Cartex şi pe care a lansat-o la Târgul de Carte din acelaşi an, în afara introducerii unor manuscrise „sechestrate” de Securitate şi inaccesibile în deceniul 60, este o copie fidelă a ediţiilor alcătuite de Victor Iova, fără a-i aminti, cel puţin în prefaţă, numele. Din contră, încearcă să-şi scuze erorile de interpretare a textelor şi de stabilire a variantelor de care este acuzată, dând vina (nici de data aceasta cu exemple concrete) pe „ editarea neglijentă, adesea arbitrară a poeziei lui Voiculescu în ediţii apărute în secolul trecut” care „l-au indignat pe bună dreptate pe doctorul Mihailide, un bun cunoscător al vieţii şi al operei lui Voiculescu”. Mă întreb stupefiată: de unde a apărut acest domn Mihailide (ştiu că a lucrat la Direcţia Sanitară a Capitalei) care îşi permite să-şi asume rolul de critic al ediţiilor voiculesciene în articolul intitulat „Cât este de întinsă plapuma editorului”. Nu l-am cunoscut şi nici nu s-a ocupat de manuscrisele aflate în posesia familiei, chiar atunci când, după moartea subită a lui Ion Voiculescu, activitatea legată de reeditarea operelor a revenit fiului cel mare, doctorul Radu Voiculescu. Dacă din întâmplare l-a întâlnit pe acesta, nu înseamnă că a şi devenit specialist în editarea unuia din cei mai mari scriitori ai literaturii române! Ori eşti inconştient, ori mitoman!

Un alt mod de a-şi salva „variantele” stabilite cu lipsă de profesionalism, dar, în acest caz, cu posibilitatea constatării falsului, este scuza referitoare la „manuscrisele lui Voiculescu”, care „sunt deosebit de greu lizibile, fiind adesea scrise cu creionul pe o hârtie veche”. Mai grav este faptul că nu se opreşte aici, ci invocă „ greşeli voluntare, intervenţii în text, falsificări de texte, adică echivalente ale unor crime editoriale. Nu am făcut şi sper să nu-mi pierd niciodată minţile pentru a le face”. Cu alte cuvinte, în afara domniei sale, restul celor ce s-au ocupat de editarea operei voiculesciene „şi-au pierdut minţile”. Asemenea grave acuzaţii trebuie neapărat probate cu subiect şi predicat şi cu numele celor ce se fac vinovaţi de „crime”. Astfel de etichetări nu se aruncă asupra unor editori sau specialişti în istoria literaturii manuscrise, ca simple supoziţii, ci se demonstrează „comiterea crimei”prin comparaţii şi atentă critică de text. În acelaşi registru işi continuă evaluările: „Nu puţine cazuri când au fost publicate textele, după care toate sursele au dispărut” (???). Oare trăim într-o „ţară a junglei” şi noi nu ştim? Cei care cunosc soarta manuscriselor lui Vasile Voiculescu - şi nu au murit chiar toţi – nu înţeleg asemenea aberaţii, exprimate de un editor ce se vrea bine informat! Astfel se autoapreciază spunând despre „Sonete” publicate de domnia sa la Editura Art şi „Jurnalul Naţional”, că este „ediţia ideală” pentru a controla felul în care a fost stabilit textul de bază, fotocopiind „ultimul manuscris cunoscut”. Cunoscut de cine? Victor Iova a lucrat pe manuscrisul celor 90 de sonete cu însuşi autorul, care, deşi foarte bolnav după eliberarea din închisoare, a avut puterea să se exprime referitor la ceea ce dorea să cunoască lumina tiparului. Acesta, după toate regulile ştiinţifice, trebuie considerat „ultimul”, şi nu cel stabilit de doamna Roxana Sorescu, în anul 2010, nespecificând nr. de inventar şi actualul posesor al manuscrisului respectiv, pentru a putea fi confruntat cu cel publicat în 1964. Nu mai vreau să accentuez şi ridicolul situaţiei în care domnia sa consideră „ediţia ideală” pe cea imprimată de ziare, cu scopul de a-şi vinde tirajul şi nicidecum cu preocuparea de a realiza ediţii ştiinţifice sau definitive! De altfel acesta este rolul marilor edituri, care au şi mari profesionişti şi mijloace materiale pentru o asemenea întreprindere.

Am lăsat la sfârşit unul din comentariile cele mai „năucitoare” ale semnatarei articolului O precizare : „Scriitorul sărac nu făcea prietenilor decât un singur fel de daruri: un manuscris, adesea reconceput astfel încât să fie adaptat psihologiei beneficiarului”(!) Semnalările unor astfel de „daruri” le face, ca de obicei, la modul general, incontrolabil: „semnalate de mai mulţi deţinători sau descoperitori ale lor”. Chiar dacă domnia sa se bazează pe faptul că adevăraţii martori nu mai sunt în viaţă: membrii familiei, prietenii şi primii editori ai lui Vasile Voiculescu (care oricum au purtat un nume!), nu este admisibil să-şi permită întinarea memoriei unui suflet exemplar, care nu ar fi recurs niciodată la asemenea procedee. Era un om vertical, o personalitate interesată de filosofia vieţii şi transpunerea ei în artă şi nicidecum comercializarea, sub orice formă, a propriei creaţii. Nu a fost „sărac”, fiindu-i în permanenţă alături familia şi nici nu a făcut compromisuri, dovadă fiind şi comportamentul său în cei cinci ani de temniţă grea la Jilava şi Aiud. Este cea mai gravă insultă adresată marelui scriitor, pe care vă rog să o semnalaţi în Revista ce cu onoare o conduceţi şi să solicitaţi doamnei Sorescu să-şi ceară iertare, public, pentru aceste invenţii necontrolate care maculează imaginea unuia din creatorii de genium care trebuie să constituie un model de viaţă pentru viitoarele generaţii.

Cu speranţa că veţi considera avizat punctul meu de vedere şi veţi accepta publicarea lui pentru o dreaptă judecată a unui segment important al istoriei noastre literare, vă mulţumesc anticipat.