În nr. 30-31 al revistei România
literară, din 22 iulie 2016, doamna
Roxana Sorescu a publicat un articol,
intitulat O precizare, referitor la editarea
operei lui Vasile Voiculescu. [...]
Doresc să-mi aprobaţi publicarea
acestui text ca drept la replică, considerând
multe afirmaţii ale doamnei Sorescu
ca dezinformări revoltătoare şi jigniri
nefondate atât la adresa autorului,
cât şi la competenţa profesională a
editorului. Citez: 1. „Ştiind că în timpul
vieţii nu va publica nimic, şi-a păstrat
majoritatea lucrărilor pe un şantier
continuu, niciodată închis.” Ori ediţiile
interbelice contrazic această afirmaţie.
2. „O parte din aceste lucrări au fost
tipărite după moartea autorului cu
modificări ale textelor, astăzi necontrolabile,
fie pentru că dactilogramele trimise
editurilor au dispărut, fie că diverse
mâini anonime au intervenit în texte,
împrăştiate în cele mai neaşteptate
locuri”. Nu înţeleg de ce apelează la
asemenea scuze inventate, neataşând
nici o dovadă reală! Textele au fost
stabilite după manuscrisele autorului
aflate în posesia lui Ion Voiculescu, care
locuia în aceeaşi casă cu tatăl său şi
după edţiile pe care însuşi Voiculescu
le-a oferit pentru a vedea lumina tiparului,
după Primul Război Mondial. De altfel,
pentru cele două volume de Poezii,
apărute în 1968, Ion Voiculescu a
condiţionat punerea la dispoziţie a
tuturor textelor, de menţionarea lui
alături de Victor Iova, în formula „Text
stabilit de...”, deşi el nu avea calificarea
necesară şi nici nu a participat la munca
sisifică de descifrare şi de stabilire a
textului definitiv, în situaţia existenţei
mai multor variante. E adevărat că,
după o perioadă de un an sau doi de
la apariţia operelor, legatarul testamentar
a hotărât să vândă o parte din manuscrise
instituţiilor care ofereau sume mai mari:
BAR, BCS, BCU Cluj, BJ Iaşi, BJ Buzău,
Muzeul Literaturii Române şi alte câteva
asemenea. Deşi sfătuit de Victor Iova
să ofere manuscrisele spre achiziţie
unei singure biblioteci de importanţă
naţională, cum sunt BAR şi BN, pentru
posibilitatea creării unui fond unitar
„Vasile Voiculescu”, „fiul risipitor” a
preferat avantajul material! Acest lucru
nu îndreptăţeşte ideea că „mâini anonime
au intervenit în texte”. Lucrând la BN
ca şefă de serviciu a catalogării manuscriselor
şi cărţilor de patrimoniu, vă pot mărturisi
cu certitudine că, după achiziţionare,
aceste preţioase valori intră sub protecţia
Legii patrimoniului mobil, iar specialiştii,
care le preiau pentru descrierea lor în
vederea informării cititorilor, nu au voie
să le atingă decât cu mânuşi speciale,
nemaivorbind de aberanta presupunere
că ar putea interveni în texte. În sala
de lectură dedicată acestor valori bibliofile
au acces numai cercetători cu permise
şi aprobări speciale, în plus este obligatorie
prezenţa supraveghetorilor (ca şi la
muzee, de altfel).
Ediţia din 2000, pe care doamna
Roxana Sorescu a realizat-o la Editura
Cartex şi pe care a lansat-o la Târgul
de Carte din acelaşi an, în afara introducerii
unor manuscrise „sechestrate” de
Securitate şi inaccesibile în deceniul
60, este o copie fidelă a ediţiilor alcătuite
de Victor Iova, fără a-i aminti, cel puţin
în prefaţă, numele. Din contră, încearcă
să-şi scuze erorile de interpretare a
textelor şi de stabilire a variantelor
de care este acuzată, dând vina (nici de
data aceasta cu exemple concrete) pe
„ editarea neglijentă, adesea arbitrară
a poeziei lui Voiculescu în ediţii apărute
în secolul trecut” care „l-au indignat
pe bună dreptate pe doctorul Mihailide,
un bun cunoscător al vieţii şi al operei
lui Voiculescu”. Mă întreb stupefiată:
de unde a apărut acest domn Mihailide
(ştiu că a lucrat la Direcţia Sanitară a
Capitalei) care îşi permite să-şi asume
rolul de critic al ediţiilor voiculesciene
în articolul intitulat „Cât este de întinsă
plapuma editorului”. Nu l-am cunoscut
şi nici nu s-a ocupat de manuscrisele
aflate în posesia familiei, chiar atunci
când, după moartea subită a lui Ion
Voiculescu, activitatea legată de reeditarea
operelor a revenit fiului cel mare, doctorul
Radu Voiculescu. Dacă din întâmplare
l-a întâlnit pe acesta, nu înseamnă că
a şi devenit specialist în editarea unuia
din cei mai mari scriitori ai literaturii
române! Ori eşti inconştient, ori mitoman!
Un alt mod de a-şi salva „variantele”
stabilite cu lipsă de profesionalism, dar,
în acest caz, cu posibilitatea constatării
falsului, este scuza referitoare la
„manuscrisele lui Voiculescu”, care
„sunt deosebit de greu lizibile, fiind
adesea scrise cu creionul pe o hârtie
veche”. Mai grav este faptul că nu se
opreşte aici, ci invocă „ greşeli voluntare,
intervenţii în text, falsificări de texte,
adică echivalente ale unor crime editoriale.
Nu am făcut şi sper să nu-mi pierd
niciodată minţile pentru a le face”.
Cu alte cuvinte, în afara domniei sale,
restul celor ce s-au ocupat de editarea
operei voiculesciene „şi-au pierdut
minţile”. Asemenea grave acuzaţii
trebuie neapărat probate cu subiect
şi predicat şi cu numele celor ce se
fac vinovaţi de „crime”. Astfel de etichetări
nu se aruncă asupra unor editori sau
specialişti în istoria literaturii manuscrise,
ca simple supoziţii, ci se demonstrează
„comiterea crimei”prin comparaţii şi
atentă critică de text. În acelaşi registru
işi continuă evaluările: „Nu puţine cazuri
când au fost publicate textele, după
care toate sursele au dispărut” (???).
Oare trăim într-o „ţară a junglei” şi noi
nu ştim? Cei care cunosc soarta
manuscriselor lui Vasile Voiculescu -
şi nu au murit chiar toţi – nu înţeleg
asemenea aberaţii, exprimate de un
editor ce se vrea bine informat! Astfel
se autoapreciază spunând despre „Sonete”
publicate de domnia sa la Editura Art
şi „Jurnalul Naţional”, că este „ediţia
ideală” pentru a controla felul în care
a fost stabilit textul de bază, fotocopiind
„ultimul manuscris cunoscut”. Cunoscut
de cine? Victor Iova a lucrat pe manuscrisul
celor 90 de sonete cu însuşi autorul,
care, deşi foarte bolnav după eliberarea
din închisoare, a avut puterea să se
exprime referitor la ceea ce dorea să
cunoască lumina tiparului. Acesta, după
toate regulile ştiinţifice, trebuie considerat
„ultimul”, şi nu cel stabilit de doamna
Roxana Sorescu, în anul 2010, nespecificând
nr. de inventar şi actualul posesor al
manuscrisului respectiv, pentru a putea
fi confruntat cu cel publicat în 1964.
Nu mai vreau să accentuez şi ridicolul
situaţiei în care domnia sa consideră
„ediţia ideală” pe cea imprimată de
ziare, cu scopul de a-şi vinde tirajul şi
nicidecum cu preocuparea de a realiza
ediţii ştiinţifice sau definitive! De altfel
acesta este rolul marilor edituri, care
au şi mari profesionişti şi mijloace
materiale pentru o asemenea întreprindere.
Am lăsat la sfârşit unul din comentariile
cele mai „năucitoare” ale semnatarei
articolului O precizare : „Scriitorul sărac
nu făcea prietenilor decât un singur fel
de daruri: un manuscris, adesea reconceput
astfel încât să fie adaptat psihologiei
beneficiarului”(!) Semnalările unor astfel
de „daruri” le face, ca de obicei, la modul
general, incontrolabil: „semnalate de
mai mulţi deţinători sau descoperitori
ale lor”. Chiar dacă domnia sa se bazează
pe faptul că adevăraţii martori nu
mai sunt în viaţă: membrii familiei,
prietenii şi primii editori ai lui Vasile
Voiculescu (care oricum au purtat un
nume!), nu este admisibil să-şi permită
întinarea memoriei unui suflet exemplar,
care nu ar fi recurs niciodată la asemenea
procedee. Era un om vertical, o personalitate
interesată de filosofia vieţii şi transpunerea
ei în artă şi nicidecum comercializarea,
sub orice formă, a propriei creaţii. Nu
a fost „sărac”, fiindu-i în permanenţă
alături familia şi nici nu a făcut compromisuri,
dovadă fiind şi comportamentul său în
cei cinci ani de temniţă grea la Jilava
şi Aiud. Este cea mai gravă insultă
adresată marelui scriitor, pe care vă
rog să o semnalaţi în Revista ce cu
onoare o conduceţi şi să solicitaţi doamnei
Sorescu să-şi ceară iertare, public,
pentru aceste invenţii necontrolate care
maculează imaginea unuia din creatorii
de genium care trebuie să constituie un
model de viaţă pentru viitoarele generaţii.
Cu speranţa că veţi considera avizat
punctul meu de vedere şi veţi accepta
publicarea lui pentru o dreaptă judecată
a unui segment important al istoriei
noastre literare, vă mulţumesc anticipat.