Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Dragobete bis de Rodica Zafiu


Urmăream, cu o săptămînă în urmă, discursul public - propagandistic şi publicitar - care încearcă să creeze, din referiri fragmentare şi din tradiţii locale disparate, un personaj mitologic autohton. Tabloul n-ar fi însă complet fără o trecere în revistă a modului de întrebuinţare a cuvîntului Dragobete în momentul de faţă – reflectat de atestările sale cele mai recente din presă şi de pe Internet.

În folosirea unui cuvînt nu tocmai familiar variaţiile sînt normale: pentru unii vorbitori, termenul e în primul rînd un nume de sărbătoare, pentru alţii un nume de persoană sau de personaj. Ca nume de sărbătoare, cuvîntul e folosit, în mod tipic, în construcţia prepoziţională cu de: „de Dragobete, sărbătoare la Grupul Şcolar «Traian»” (vlg.sisnet.ro, arhiva 2003); „Atunci cum era de Dragobete?” (gds.ro); „Poate de Dragobete veniţi şi pe la mine p-aici la Alexandria” (zdob-si-zdub.com). Numele sărbătorii apare şi articulat: “A fost Sfîntul Valentin, e Dragobetele” (VIP 8, 2003, 2); „o reiterare a tradiţiei Dragobetelui” (Timpul liber, 11.02.2002); „Dragobetele, varianta românească a Valentinului” (telegraf.conpress.ro). Forma joacă însă feste publiciştilor actuali: terminaţia de singular a unui sufix regional masculin este interpretată ca o terminaţie de feminin plural; schimbarea de gen este probabil influenţată şi de analogia cu alte nume de sărbători care au formă feminină: Florii, Sînziene, Rusalii... Aşa pare să se explice flexiunea din exemplele următoare: “Tradiţia Dragobetelor se trage din seva poporului român, avînd rădăcini puternice în spiritualitatea noastră” (VIP 8, 2003, 16); “în după-amiaza Dragobetelor” (ib.) “varianta românească a Dragobetelor” (agenda.ro /2004); “potenţialul comercial al Dragobetelor” (computergames.ro /forum /archive).

După modelul sintagmei engleze Valentine’s day, e construit, mai mult parodic, un „Dragobete’s Day” (Bomba, 16.02.2001), tradus ca Ziua Dragobetelui: „aflaţi, dar, şi ce se face de Ziua Dragobetelui” (ib.). Oricum, Internetul rezervă căutătorului unele surprize: nevoia resimţită de unii de a exporta produsul naţional se reflectă în traduceri ezitante: „it was previously called «dachia dragobete»” (rcof.org); „La Dragobete: fête des amoureux”, dar şi “Le Dragobete” (assoc.wanadoo.fr); „la journée de Dragobete”, „la Fête de Dragobete” (bucarest-matin.ro) etc.

Fanteziile mitologice sînt puse în circulaţie cu deplină convingere, fără dubii şi fără precauţii: „Dragobete este zeul dragostei în tradiţia populară românească” (lps-suceava.ro); „Dragobete, zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre, este un zeu pastoral, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun” (informatia.dntcj.ro); „E zeul DRAGOBETE”; „În numărul viitor, ipostazele, înălţimea şi adorarea zeului Dragobete” (Gazeta Viaţa CM, 572, 14-20 febr. 2003); „Dragobete, fiu al Babei Dochia” (stiri.tvr.ro/calendar).

Cele mai riscante sînt explicaţiile etimologice: de la sugestia produsă de simpla asociere formală şi semantică („Chiar numele – Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice”, romare.ro), pînă la expunerea unor teorii, susţinute cu convingerea tipică nespecialistului. Originea slavă a cuvîntului e incontestabilă, dar legarea de familia lexicală a lui drag poate fi o motivare retroactivă (aşa cum sugerau ipotezele lingvistice pe care le-am citat săptămîna trecută). Ea e asumată în explicaţiile etimologice care circulă în prezent pe Internet: „denumirea este de origine slavă, semnificând «a fi drag», «a fi iubit»” (BOR, nr. 69, 24 febr. - 2 martie 2003); „Denumirea de Dragobete ar putea proveni din slava veche, de la expresia «dragu biti» - a fi drag” (informatia.dntcj.ro). Complet aberant e decupajul rebusistic, veritabilă etimologie populară, care pune în legătură terminaţia -bete (conţinînd sufixul -ete) şi adjectivul beat: „Numele «Dragobete» vine de la «beat de dragoste» şi se mai numeşte «Sfântul Ion de primăvară», cel care este fiul Babei Dochia” (artatraditionala.ro/traditii); „Se cheamă DRAGOBETE, de la «beat de dragoste» sau Sân Ion de primăvară, fiu al Babei Dochia” (nouaromanie.ro, nr. 1, 2001). Descrierea amestecă fără ezitare limbile şi tradiţiile, fără a sesiza vreo contradicţie între statutul de sfînt creştin şi cel de „fiu al Babei Dochia”. Etimologia populară pare să acţioneze în alte cazuri glumeţ, producînd jocuri de cuvinte: „băieţii să nu se Dragobeţivească” (forum). Din fanteziile etimologice nu lipseşte, desigur, obsesia tracică; cu atît mai mult cu cît un zeu al mitologiei autohtone nu putea fi preluat de la slavi! Întîlnim deci şi discursul amatoristic care, fără nici o bază filologică, amestecă forme greceşti, latineşti, româneşti, din diferite epoci: „O altă ipoteză este că numele de «Dragobete» ar proveni din cuvintele dacice «trago» - ţap şi «pede» - picioare. Mai târziu, «trago» a devenit drago, iar pede - bete (bete însemnând şi fâşii, cingători înguste, ţesute şi frumos împodobite)” (informatia.dntcj.ro). Reluat într-o revistă şcolară, un asemenea discurs hilar se dispensează de orice comentariu: „Dacii, care locuiau în acest teritoriu cu mii de ani în urmă, aveau un simbol pentru fertilitate, forţă vitală şi dragoste: un ţap pe care îl numeau «Trago». Cealaltă parte a numelui provine dintr-un cuvânt dac uitat, «Pede», care înseamnă «picioare». Datorită evoluţiei limbii de-a lungul secolelor, aceste două cuvinte au devenit mai târziu Drago-Bete şi au format un singur cuvânt cu înţeles diferit” (lps-suceava.ro).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara