anul acesta s-au împlinit douăzeci de ani de cînd, la Botoşani,
se acordă, pe lîngă marele premiu – Opera Omnia, ajuns la
cea de-a XXVII-a ediţie – Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu” – Opus Primum. Într-o discuţie care a avut loc la mine
acasă, la una din ediţiile de început ale acestui premiu, poeta Ileana
Mălăncioiu a deschis discuţia despre decernarea în paralel cu premiul
pentru un poet consacrat şi a unui premiu pentru un poet debutant.
Propunerea s-a făcut a doua zi în plenul şedinţei extraordinare din sala de
consiliu a Primăriei Municipiului Botoşani. Cei care urmau să se alăture
acestui premiu trebuiau să fie cei de la Memorialul Ipoteşti, care încă erau,
din fericire, pe atunci sub tutela administrativă a Ministerului Culturii.
Cum ministrul Culturii atunci era Ion Caramitru, n-a fost deloc greu ca
memoriul făcut de la Botoşani pentru aşa ceva să fie aprobat. Aşadar, din
ianuarie 1999 s-a acordat primul premiu pentru un poet debutant,
pentru anul precedent. Juriul, tot unul naţional, urma să fie prezidat de
preşedintele juriului pentru Opera Omnia. Acesta era pe atunci Laurenţiu
Ulici. Primul poet laureat a fost, pe anul 1998, Doru Mareş, pentru cartea
Mimînd orgasmul social, apărută la Editura Cartea Românească. Pentru
Opera Omnia, premiul l-a obţinut poetul Mircea Ivănescu.
De atunci, iată, timp de douăzeci de ani treizeci de tineri poeţi au
obţinut acest premiu (au fost ediţii cînd s-au acordat două sau trei premii,
ex aequo). De-a lungul celor douăzeci de ediţii, în care eu am colectat cărţile
şi le-am prezentat juriului, am primit în medie pe an cam cincisprezece
cărţi semnate de debutanţi, ceea ce înseamnă peste trei sute de titluri. Zece
la sută dintre acestea au fost remarcate de juriu şi
autorii lor au primit laurii acestui premiu, devenit
imediat foarte rîvnit. O simplă enumerare a lor
aici ar fi benefică şi pentru a trage o concluzie asupra
acestor nume, unele dintre ele vizibile, altele, intrate,
din păcate, într-un con de umbră sau de expectativă.
Despre toate cărţile acestor debutanţi am scris la
rubrica Debuturi din revista „Convorbiri literare”,
o parte dintre cronici intrînd deja în primul volum
Cititorul de poezie, apărut în 2008 la editura revistei
„Convorbiri literare”, iar cealaltă parte va fi
inclusă în cel de al doilea volum, care va apărea anul
acesta la Editura Junimea. Iată-i, pe lîngă cel deja
amintit, Doru Mareş, pe ceilalţi douăzeci şi nouă de
poeţi laureaţi ai acestui premiu: pentru anul 1999 –
Dan Bogdan Hanu, pentru cartea Vindecarea de
simetrie, Editura Cronica şi T.O. Bobe, pentru cartea
Bucla, Editura Univers; pentru anul 2000 – Liviu
Georgescu, pentru cartea Călăuza, Editura Axa;
pentru anul 2001 – Răzvan Ţupa, Fetiş, Editura Semne
şi Cristian Pohrib, Durerea de a mă privi în oglindă;
anul 2002 – Dan Sociu, borcane bine legate, bani
pentru încă o săptămînă, Editura Junimea şi Teodor
Dună, trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea;
2003 – Dan Coman, Anul cîrtiţei galbene, Editura
Timpul şi Claudiu Komartin, Păpuşarul şi alte insomnii,
Editura Vinea; 2004 – Bogdan Perivară, kilometri
de pivniţă,Editura Vinea şi Sebastian Sifft, Smintirea,
Editura Vinea; 2005 – Oana Cătălina Ninu, Mandala,
Editura Vinea, Diana Geacăr, bună, eu sunt diana
şi sunt colega ta de cameră, Editura Vinea şi
Andra Rotaru, într-un pat sub cearşaful alb, Editura
Vinea; 2006 – Rita Chirian, Sevraj, Editura Vinea
şi Livia Roşca, Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească;
2007 – Florin Partene, Reverenţa, Editura Vinea;
2008 – Svetlana Cârstean, Floarea de menghină;
2009 – Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura
Cartea Românească; 2010 – m. duţescu, şi toată
bucuria acelor ani trişti, Editura Cartea Românească;
Crista Bilciu, Poema desnuda, Editura Cartea
Românească; 2011 – Andrei Dosa, Cînd va veni
ceea ce este desăvîrşit, Editura Tracus Arte; 2012 –
Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de Editură
Max Blecher; 2013 – Ştefan Baghiu, Spre sud la Lăceni,
Editura Cartea Românească; 2014 – Ştefan Ivas, Mila
schimbă gustul cărnii, Casa de Editură Max Blecher
şi Merlich Saia, garda de corp, Editura Tracus Arte;
2015 – Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Editura
Cartea Românească şi Robert G. Elekes, aici îmi iau
dinţii-n spinare, Editura Tracus Arte şi 2016 – Ciprian
Popescu, pentru cartea Mile End, Casa de Editură
Max Blecher.
Am menţionat în această enumerare şi
editurile, pentru a vedea ce edituri au avut
curajul să dea drumul în lume unor cărţi ale unor
poeţi eminamente necunoscuţi. Juriul, de-a lungul
anilor, a fost format din: Laurenţiu Ulici, Mircea
Martin şi Nicolae Manolescu, preşedinţi, şi Al.
Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Vasile
Spiridon şi Andrei Terian, membri.
Dacă ar fi să mai fac o statistică, în ceea ce priveşte topul
editurilor care au promovat cartea debutanţilor şi care au obţinut laurii
premiului, acesta ar fi: Editura Vinea – 9 cărţi; Editura Cartea Românească
– 8 cărţi; Tracus Arte – 3 cărţi; Casa de Editură Max Blecher – 3 cărţi şi restul
editurilor, adică Cronica, Axa, Semne, Timpul, Univers, Convorbiri literare,
Junimea cîte o carte. Un alt top, cel al poeţilor care au obţinut acest premiu
şi au publicat cărţi după aceea, ar fi: Dan Sociu, care s-a dorit de la început
un lider al promoţiei douămiiste şi care a publicat şase cărţi de poezie şi
trei de proză, consemnate de critica literară. În al doilea rînd, avînd în
vedere doar faptul că au debutat tîrziu şi au recuperat prin publicarea unor
cărţi bune de poezie: Liviu Georgescu, membru al Cenaclului de luni, ultimul
optzecist apărut pe piaţă, trăitor acum în Statele Unite ale Americii, cu o
carte de succes, Călăuza, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, publicînd apoi
aproximativ douăzeci de cărţi de poezie, toate cu un impact bun la
critică, cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Aici l-aş mai menţiona,
dar la polul opus, şi pe Doru Mareş, tot un optzecist întîrziat, care prin
acest premiu a apărut în peisajul finalului de secol douăzeci ca un poet
insolit, dar extrem de parcimonios, nemaipublicînd nici o carte, ci doar
apărînd în mai multe antologii. Şi acest gen de evidenţiere s-ar opri aici.
Dar, evident, mai toţi poeţii laureaţi pînă la primele zece ediţii au continuat,
publicînd mai multe cărţi de poezie, în afară de Cristian Pohrib, care a
dispărut din peisaj, deşi, retras la Tecuci, scrie şi face un soi de jurnalism
la limita boemei. Între aceştia i-aş aminti pe
deja recognoscibilii Dan Coman, autor şi al
unor romane, Teodor Dună, Răzvan Ţupa şi Claudiu
Komartin, care, din păcate, ocupat mai mult cu
chestiuni colaterale poeziei, cu oportunisme în
care n-ar trebui să se bage, şi-a diminuat discursul
poetic.
de la ediţia a unsprezecea în sus,
chestiunea se schimbă radical:
Bogdan Perdivară, cu o carte
excelentă de debut, şi Sebastian Sifft, insolit
şi derutant, s-au retras, anunţînd că nu
mai scriu. Din buchetul celor trei poete laureate
la ediţia a douăsprezecea, cînd juriul n-a putut
departaja pe una dintre ele, doar Andra Rotaru
a evoluat bine de la o carte la alta, iar cea mai
promiţătoare, în explozie de succes la debut, Oana
Cătălina Ninu, a clacat sau, ştiu şi eu, şi-a amînat
confirmarea sine die, aşa cum a făcut şi Diana
Geacăr, care recent a apărut cu o carte nouă de
poezie.
Evident că în rîndul debutanţilor acestor
două decenii, care cuprind finalul de mileniu doi,
dar şi începutul de mileniu trei şi, iată aproape
două decenii din acest secol XXI, unii nu au ajuns
în atenţia juriului, fie că nu şi-au trimis cărţile,
fie au considerat că nu este atît de important
pentru ei să intre în atenţia juriului. Alte nume
au pierdut pentru că erau la un debut absolut, cum
a fost cazul Medeea Iancu sau cel al lui Constantin
Iftime. După cum s-a văzut, faţă de regulamentul
de la Opera Omnia, cel de Opus Primum permite
să fie laureaţi pînă la cel mult trei nume la o ediţie.
Dar acest lucru este mai puţin important faţă
de ceea ce este evident în cele douăzeci de ediţii
împlinite ale acestui premiu, care, este clar, au
format o tradiţie peste care nu se poate trece cu
vederea.
Antologia pe care a editat-o Memorialul
Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai
Eminescu” – pune în faţa celor care vor să analizeze
acest fenomen suficientă informaţie şi poezii care
arată arealul destul de mare în care poezia nouă
se manifestă, nepropunînd, acest lung val de tineri
poeţi, din păcate, o nouă paradigmă poetică,
aşa cum a făcut generaţia optzeci, ci poate, din
contra, cu o atentă lectură, aplicată, se poate vedea
că în această perioadă, destul de lungă, a apărut
la mulţi dintre ei un pericol pentru noul val, şi
anume noul loc comun. Acest efect, rod al conexiunilor
şi modelelor neconfirmate, ale lecturilor doar între
ei pe net, fără selecţie, necontrolate, cu efecte
mimetice, ar putea deveni pervers şi ar răsturna
aşteptările, care, aşa cum am văzut, sunt justificate
prin cîteva nume.
