în spaţiul „lecturilor libere” din acest număr
public altceva decât un text scris de mine.
Public două scrisori, una de la Constanţa
Buzea şi alta de la Adrian Păunescu. Le-am
primit de la ei în 1970, pe când se aflau împreună
în Statele Unite, fructificând una din bursele pe
care americanii le acordaseră atunci unor
cupluri de scriitori din ţările Est-Europene. De la
noi mai beneficiaseră de această bursă, după cât
îmi amintesc, Ana Blandiana şi Romulus Rusan.
Scrisorile de la Constanţa şi de la Adrian
poate că sunt interesante, m-am gândit recitindu-
le, şi pentru alţii decât numai pentru destinatarii
lor imediaţi, eu şi soţia mea. De aceea le şi ofer
acum tiparului. Sunt în ele raportări la atmosfera
timpului, la mari oameni ca Mircea Eliade, întâlnit
la Chicago de Constanţa Buzea, la alte personalităţi
identificabile, unele dintre ele, după numele mic
folosit în scrisori. Sau după transparente porecle.
Aurel este fără doar şi poate prozatorul şi eseistul
Aurel Dragoş Munteanu, şi el bursier în SUA în acel
timp. Pătuţ să fie poetul Gheorghe Pituţ ? Tot ce
se poate. Dar Francisc ? Mai mult ca sigur că despre
prozatorul Francisc Munteanu este vorba. Iar cât
îl priveşte pe nenea Vili de bună
seamă că altul nu poate fi decât
William Shakespeare. Să mai
observăm că în scrisoarea sa
Adrian Păunescu imita parodic
stilul de adresare al activiştilor
din epocă. Dar iată mai jos cele
două scrisori. (Gabriel Dimisianu)
30 nov.1970 Iowa City
Dragii mei Geta şi Dimi,
azi Adrian a venit de jos,
din holul buildingului unde sunt
şi căsuţele poştale, a venit,
zic, cu scrisoarea voastră în
dinţi. Ne-am concentrat asupra
ei, ne-am certat pe ea (el o citise,
„hoţul de el” – vorba Ioanei, –
în lift şi venind foarte încet pe
coridorul de la 6, lung şi plăcut
capitonat). Bineînţeles că a mai
citit-o o dată, cu glas tare, pe
urmă am luat-o şi eu şi am citit-
o singură, încercând să
„amplific”, spre scara lui reală,
semnificaţia fiecărui amănunt.
Bine că v-aţi îndurat, şi să vă
mai înduraţi şi altă dată.
La noi e ceaţă, pădurea
spre care dau ferestrele noastre
s-a înnegrit, e un schelet complicat,
sau este proiectarea pe cer a
nervilor noştri greu încercaţi.
Nu găsim cuvinte
puternice, cuvinte cuprinzătoare,
capabile să exprime ceea ce simţim. Credem că
niciodată nu le vom nimeri; vom face un fel de
literatură pe lângă şi pe aproape de ceea ce se
întâmplă cu noi, ceea ce este aici. Impresiile de
călătorie se scriu extrem de greu. Ele îţi solicită un
discernământ moral şi o mare puritate. Impresiile
riscă să nu intereseze dacă nu sînt scrise cu pricepere.
Şi îţi trebuie şi o virtuozitate de om superficial,
care să-ţi permită să fii neserios cu ceea ce vezi,
punând pe hârtie, la rând, totul şi să expediezi fără
să verifici, să reflectezi, dacă nu cumva te-ai înşelat,
adevărul fiind altul, al minţii tale de pe urmă.
Dragii mei, suntem într-un prea plin sufletesc,
de fapt, sper să ne descărcăm, la urma urmei,
dar sper să nu ne dezagregăm de cât dor suferim.
E o mare bătălie: pe un fond sufletesc sensibilizat
îngrozitor de existenţa acelor mici copii ai
noştri, să primeşti acest continent nou, franc, cinic,
bogat, stăpînul unei naturi pe care oamenii o
îngrijesc ca pe o biserică. Aici iarna nu se ard lemne
pentru a te încălzi. Americanii au aparate de încălzit,
şi de aer condiţionat. Dar nu asta voiam să spun.
Nu despre civilizaţie şi bogăţie ca atare este decent
să vorbeşti în America. Remarcasem chiar de la
sosire fabuloasele păduri de foioase (ce toamnă de
basm am trăit !). În această pădure există laolaltă
toate generaţiile lemnului, ca de la începutul lumii
parcă. În pădurea vie este lăsată şi pădurea moartă.
Lemnul ei este jupuit, alb, poate putred, dar în
picioare. Şi se oferă o ţesătură stranie de rămuriş,
arbori rupţi de vînt în două şi rămaşi aşa, butuci
şi zvelteţe, pe lîngă care treci impresionat profund,
dacă ai o dispoziţie specială pentru pastel.
Îţi vine un chef insuportabil să fii bogat,
să ai tot ce vezi, dar nu poţi avea decît strict
cîteva lucruri. Şi cheful trebuie redus la condiţia
unui balon de săpun.Aici violetele cresc pe cîmp,
firesc, aşa cum cresc la noi păpădiile. Şi violeta s-a
prins. La primăvară o resădesc afară, o pun la locul
ei, în pămîntul Americii, care-i al ei şi i se cuvine.
Doamne ce dor îmi e de-acasă ! Sunt năucită.
Şi ca să luaţi în serios ce spun, precizez : Sîntem
năuciţi, deci probăm în grup, eu, Adrian şi Aurel,
şi cu mîna pe Biblia în engleză, Biblia Sfîntă ilustrată
de Salvator Dali, şi care Biblie costă 40 de dolari,
jurăm că abia aşteptăm să dăm ochii cu lumea
noastră, cu „balcanicii” noştri dragi, care răspund
cu mare greutate şi tactică la bietele noastre apeluri.
Jurăm că ne-am uitat şi copiii de cît ne gîndim la
ei, la cum au crescut, ce mai fac, cum mai sînt.
Sîntem extenuaţi de curiozitate, ce se mai spune
şi ce se mai publică şi ce se mai întîmplă pe la
noi.Nici nu ştiţi ce fericiţi am fost, pară-vi-se oricît
de curios, cînd Aurel a primit de la soţia lui un
pachet în care-i pusese şi o Românie literară.
Recunoscînd meritele acestei mari reviste care
se zbate ca peştele pe uscat, să zboare, (ideea numi
aparţine), controlîndu-i cu atenţie pulsul, punînd
ochii pe fiecare articolaş şi încercînd să suferim
o transfigurare, oricît am fi de trişti în general, neam
bucurat de revistă ca de un lucru al nostru.
Am fost la Chicago, la Mircea Eliade. Bătrînul
profesor de Istoria Religiilor vorbeşte o românească
dulce, o engleză românizată, cald, precipitat,
privindu-ne prin ochelarii lui care au citit
enorm. Ne-a dat cîteva cărţi ale sale apărute recent,
sau mai demult la Madrid sau prin alte părţi, cărţi
de literatură scrise şi tipărite în româneşte.Una
dintre ele este primul volum al seriei „AMINTIRI”.
E topit de dor de ţară. Citeşte, i se trimit reviste
şi cărţi. Am fost şi la facultate, în biroul lui plin
de cărţi, de mister şi de fantome. Ne-a arătat un
sertar adînc plin de caiete puse în picioare - Jurnalele
lui de-o viaţă,din care selecţionează şi pregăteşte
în continuare „Amintirile”.
La Chicago am vizitat în grabă muzeul de
artă. Zic „în grabă” pentru că fixasem instantaneu,
prin telefon, întîlnirea cu Eliade, la care ne-am dus.
Dorim să revedem Chicago-ul şi acel muzeu care
s-o fi simţit luat de noi în răspăr.
Dragii mei, în Jowa se simte apropierea
Crăciunului. Aici sînt îngeri, sînt brazi stufoşi de
plastic, e lumea jucăriilor, delirul copiilor şi
maşinăriilor liliputane. Am senzaţia, după cîte văd
în acest mic oraş american în care locuim, că toată
America devine o ghirlandă de becuri mat-multicolore,
că toate parcurile, şi pădurile, şi şoselele, şi străzile
sînt vast împodobite cu lumini, că se face o risipă
fermecătoare şi că toată această lume avută şi
neştiutoare se înduioşează coborînd la nivelul
degeţelelor răşchirate de la picioarele micului
american care nu mai are ce-şi dori.
Vă sărut cu dor
Constanţa
Şi cealaltă scrisoare :
Stimate tovarăşe Dimisianu,
stimată tovarăşă Dimisianu,
dragi tovarăşi,
Eram gata-gata să cred în infinit, dacă nu
primeam scrisoarea dvs. care a
pus capăt unei aşteptări şi a
înduioşat o furie. N-am venit
cu scrisoarea în dinţi ci în mînă,
şi n-am citit-o ci am deschis-o.
Să se ştie.Daţi-mi voie, dragi
tovarăşi, să vă descriu aici marea
mea durere că şi neruşinarea are
o limită. Căci aţi fost voi neruşinaţi,
dar nu pînă la capăt. Exact la 2
luni de la ruperea de solul natal
primirăm şi mica voastră scrisoare.
Căci este cutremurător cît aţi
putut să fiţi de zgîrciţi. Bine
mă om de dumnezeu, de ce nu
ne-ai scris (şi mă refer la amîndoi!)
pe o foiţă de ţigară, ori pe o
furnică? Este ceva nemaipomenit.
Ei, bine, mă voi
întoarce eu şi pe mulţi voi
beli, stimaţi tovarăşi.
Iar tov. Dimisianu-
Naidin să nu ne mai dea nouă
sfaturi de viitor, cum că mai
bine fără revuistică românească
etc. Aflaţi că aici am ajuns la
concluzia că „Albina” şi „Munca”
sînt mult mai bune decît „New
York Times”, „Life” şi „Time”. Asta
e situaţia!
Dimisachele, află că pe
11 (decembrie) împlinesc două
luni de cînd m-am lăsat de fumat.
Ceea ce vă doresc şi dvs.
Iar cărţile alea ale mele,
Georgeto Washington, e posibil
să aibă tratamentul ăsta? Te rog să-i transmiţi celui
care-mi ţine cărţile că mă supăr pe el şi-l spun lui
nenea Spiro Agnew (acesta e un fel de mikimaus,
aici, rîde toată populaţia de el!)
Domnule, publicaţi-mi cărţile, că mă supăr
pe voi şi iau premiul Nobel ! Sau nici nu vă trece
prin cap ? La interviuri am găsit un titlu excepţional
în nenea Vili: „Restul e tăcere”. Vă rog să vă conformaţi.
Dar să nu cumva să fie tăcere nu numai restul.
Vreau o copertă minunată, simplă, albă, vreau
un format mare (ca volumul de proză al lui Z. Stancu,
„Pov. de dragoste”). Vreau o literă frumoasă. Vă
rog să fiţi moaşele acestei cărţi.
Auzi, Gheorghiţa, e posibil să nu vă duceţi
voi mai des pe la Andrei şi Ioana? E posibil? E posibil!
Auzi, Dimi, cine e băi în locul lui Pătuţ?
S-a supărat Francisc ? Sau ce e pe-acolo? Hai zău!
Ascultă, despre cartea Constanţei nu ştii tu,
nu se mai scrie nimic?
În legătură cu apariţia acelei foi, permite-
ţi-mi s-o bag în mă-sa cu şeful ei cu tot, cu colaboratori,
cu redacţie, cu simpatizanţi, cu tiraj şi cu toate
dependinţele.
O ultimă chestie : dacă şi de data asta întîrziaţ
i cu răspunsul, pe cuvîntul meu de onoare că
într-adevăr mă supăr pe voi.
V-aş sfătui să învăţaţi englezeşte. Poate
vă va prinde bine.
Vă îmbrăţişez ca pe două iluzii, pierdute
Adrian
