Dacă punem la socoteală
şi debutul din 2006 (sub
numele real, cel pe care-l
arborează acum fiind
un pseudonim care, se
vede treaba, i-a priit
tânărului poet), aceasta
e a patra carte a lui Dmitri Miticov.
Un prag, orice s-ar spune, de
maturitate, odată cu care discuţiile
preliminare (care fac deliciul
foiletoniştilor care se ocupă de
piaţa debuturilor) ar trebui
să lase locul celor serioase şi,
pe cât se poate prevedea fără
riscul de a greşi, integratoare.
E un păcat care nu iartă pe nimeni
dintre cei care încă practică
specia ingrată a cronicii literare
(şi, spunând asta, îmi asum
partea mea de vină).
Îi comentăm pe tineri ca şi cum
literatura lor ar avea, de la bun început,
de spus ceva mai puţin decât are, să
zicem, literatura unui autor cvincvagenar
sau sexagenar. Cu o prudenţă care,
deja începe să nu mai semene a prudenţă,
ci a autoritarism. Se tot vorbeşte (in
petto, desigur...) despre ipotetice
dispute între generaţii fără un, totuşi,
atât de necesar examen stilistic. Ca şi
cum totul s-ar reduce la ţâfnă şi arţag
(din ambele părţi), ca şi cum lectura
n-ar fi o afacere pe cont propriu, în
care unica formă legitimă de curaj e
aceea a confruntării propriei sensibilităţi
(prin forţa lucrurilor osificată sau pe
cale să se osifice) cu varietatea. Cel
puţin aşa văd eu lucrurile şi această
formă de polemică e singura pe care
am răbdare s-o urmăresc. De fapt: o
urmăresc cu delicii. Făcând un salt
în timp, sunt fascinat nu atât de articleria
belicoasă a lui Alexandru Muşina (prin
care, în revista Astra, acesta se îndepărta
de generaţia lui Nichita Stănescu), cât
de amănuntul, pentru unii, se pare,
pasabil, că, la douăzeci şi ceva de ani,
Alexandru Muşina scria o poezie radical
diferită de aceea din Noduri şi semne.
Ceea ce are însemnătate în istoria
literaturii. După cum, mai făcând un
pas înapoi, mi se pare extraordinar că,
patru ani mai tânăr decât Eminescu
şi doi decât Caragiale, Macedonski
se lupta cu altă poezie decât cel dintâi
şi cu altă proză decât cel de-al doilea.
Restul e anecdotică. Nici măcar de cea
mai bună calitate.
Ce-mi place în acest volum al lui
Dmitri Miticov e tocmai fronda manifestă
(mai puţin evidentă în precedentele,
care lăsau să se simtă diplomaţia
„rodajului” cu o formulă à la page). Ce
i se poate reproşa e deficitul de emoţie.
Dar numai dacă ne limităm exigenţele
la marotele poeziei române de pluton
(chiar dacă scoasă abuziv în faţă, tot
de pluton rămâne) din ultimul deceniu.
Ce să facem, însă, cu o asemenea
imputare din moment ce Miticov îşi
orientează cu bună ştiinţă scrisul în
contra acestei direcţii. Gestul fiind cu
bună-ştiinţă unul infamant şi ludic,
e de prisos să-i cerem să-şi contrazică
natura. Mutatis mutandis, ce poate
fi mai inadecvat decât să strâmbi
din nas la Ţiganiada lui Budai-Deleanu
pentru că eroii ei nu pot servi drept
modele, ca Ahile sau Odiseu. Sau
pentru că, spre deosebire de contemporanul
său Conachi, n-a avut o Zulnie după
care să se prăpădească în versuri.
Fără să ambiţioneze să scrie, în
Dmitri: genul cinic, marea poezie
(ghilimele sunt incluse) sau măcar o
poezie maniabilă, Miticov oferă totuşi
un discurs, nu o zeflemea facilă. Ipoteza
lui de lucru, aşa cum se degajă ea
din poeme, e aceea că, din trioul cu
care operează, numai cinismul nu poate
fi falsificat. E singura atitudine care
nu se pretează răstălmăcirilor demagogice:
„E estetic să te îndrăgosteşti,/ dar
nu-i etic – pentru că e prietena ta/ şi
tu eşti căsătorit. E cinic.// E etic să
opreşti la semafor,/ dar nu-i estetic
să rămâi fixat cu privirea/ pe doi copii
care se joacă ceva ce ştiai cândva/ cum
se numeşte, s-a făcut verde,/ zîmbeşti
prin geamul lateral ca-n altă viaţă/
şi te claxonează din spate să-ţi mişti
fundul odată.// E etic să te implici în
campanii pentru combaterea/ maladiilor/
la modă. Alzheimer, cancer, schizofrenie,/
SIDA, Ebola, West Nile, Lyme, scleroză
multiplă./ E şi estetic dacă ajungi să
suferi de una dintre ele” (p. 8).
Numai că, de fapt, Miticov nu e,
structural, un cinic. E un sentimental
de cea mai pură speţă, de unde şi apetitul
polemic de care vorbeam mai sus.
Distanţa pe care o instituie nu ţine de
temperament. Melancolia e străvezie.
Dar nici de poză. Genul cinic nu înseamnă
genul cool (acesta fiind relativ uşor
de mimat). În realitate, el interiorizează
o poetică, definită de recursul constant
şi superlativ la spiritul critic. E, ca să
zic aşa, metoda lui de autocontrol. Alţii
se încred în cenacluri sau la poşta
redacţiei. Dmitri Miticov pariază pe
propria capacitate de relativizare. Îşi
reprimă, una câte una, tentaţiile
expresivităţii fastuoase. Sau cel puţin
lasă impresia că o face. (Poate că unele
dintre aceste tentaţii n-au prins contur
decât în forma aceasta, deja resorbită).
Având oroare de palatele butaforice pe
care le înalţă fără dificultate poeţii de
azi (încă o dată, nu e vorba doar de
tinerii poeţi, cabotinismul nu cunoaşte
vârstă), Dmitri Miticov asamblează
direct ruinele. E mai economic, mai
sincer şi, în cele din urmă, mai tuşant.
Oricât de facilă ar putea părea imaginea,
e adecvată şi n-are nimic ultragiant.
Pentru că abia aşa se poate testa intuiţia
unui scriitor (mai ales a unuia care
nu face caz de propriile virtuţi). Din
doar câteva linii, el reuşeşte să discrediteze
câteva dintre cele mai tenace locuri
comune (şi nu cred că sunt singurul
care s-a săturat de ele):
„Ce e frica. Mergi şi mergi şi mergi,/
ajungi în pădure, te aşezi pe iarbă,
între copaci/ şi aştepţi să se întunece,
s-a întunecat. Uite frica./ Ce e memoria.
Vine cineva şi te întreabă/ mai ţii
minte şi tu zici da./ Ce e memoria./
Cu o săptămînă în urmă ţi-ai văzut
tatăl, aţi vorbit,/ azi te întorci
acasă, nu-l mai găseşti nicăieri/ şi
nici n-o să-l mai. Unde-l cauţi.// Ce
e arheologia. Au vrut să facă o staţie
de metrou,/ dar au zis stop, au
venit nişte oameni să cureţe/ praful/
cu nişte pensule mici./ Ce e arheologia.
Au făcut provizii şi arme,/ trec patru
mii de ani, vin unii cu un excavator/
să facă o staţie de metrou” (p. 23).
Un exerciţiu terapeutic oarecum
asemănător făcea, în urmă cu câţiva
ani, Dan Sociu, în memorabilul Arta
moartă a comparaţiei. Iar galeria s-ar
putea completa cu nume mai cunoscute
sau mai puţin cunoscute. Nu mi se
pare esenţial să le enumăr. Cum
nu mi se pare esenţial să decid, acum,
care va fi pe mai departe traiectoria
scrisului lui Dmitri Miticov. Dat fiind
că volumul acesta (realmente bun şi
afectând o simplitate care nu se poate
fana) marchează, deja, o a doua cotitură
constat doar că proteismul său îl
recomandă drept unul dintre cei mai
originali autori din ceea ce acum zece
ani trecea drept noul val. Nu ştiu câte
dintre capetele de afiş ale momentului
se pot lăuda cu o asemenea calitate.
Surprinzătoare, în acelaşi sens, e
şi Ionelia Cristea cu a sa Noapte de
gardă (care a câştigat concursul de
debut al Editurii Cartea Românească).
Ea aterizează în mijlocul aceluiaşi front
polemic pe care l-a cimentat Miticov.
Nu ştiu dacă voluntar sau nu (înclin
să cred că ştie foarte bine ce face, de
vreme ce, ne asigură o notiţă biografică,
a publicat pe site-ul Club Literar), dar
e cert că volumul ei ar trebui să sugereze
măcar o reconsiderare a maniilor (şi
manierismelor) viscerale practicate
până la epuizare de autorii ultimei
decade. Şi nu doar fiindcă Ionelia Cristea
aduce, într-un teritoriu condamnat la
amatorism, ochiul expertului (specializarea
ei fiind neurologia). Nu e, desigur, „în
chestie”, dar nu-mi pot reţine un zâmbet
amintindu-mi cum, acum câţiva ani,
cineva povestea într-un poem cum,
din pricini care-mi scapă, capul i se
deşuruba şi cădea pe nişte scări... Stau
şi mă-ntreb acum cât de complicată
trebuie să fi fost zisa operaţiune
dacă o banală puncţie sună, într-o
transcriere onestă, aşa:
„se stabileşte poziţia pacientului/
în pat, cu umerii aduşi şi capul/ înclinat.
În orice situaţie se puncţionează pe
linia care uneşte extremităţile superioare/
ale celor două spine iliace,/ de obicei
la procesul spinos L4,/ uneori la două
segmente mai sus/ se introduce ac cu
stilet de 10 cm/ capăt galben sau negru
şi înclinaţie/ de 30 de grade, acul
trebuie retras/ parţial şi reintrodus în
direcţie cranială, penetrarea ligamentului/
flavum este resimţită ca o rezistenţă/
pe pasaj, după scoaterea stiletului/
lichidul trebuie să curgă lin....” (p. 21).
Repet, nu această expertiză o
califică pe Ionelia Cristea ca poet
meritoriu. Noaptea de gardă e altceva
decât un jurnal medical: e jurnalul
unor pierderi devastatoare (poemul
de la p. 41 mi se pare centrul de
greutate al cărţii), jurnalul unor reflexe
care, vrând-nevrând, schimbă definitiv
priorităţile, e jurnalul unor iubiri a
căror desăvârşită puritate nu elimină,
totuşi şi totuşi spectrul morţii (finalul
ultimului poem, de la p. 64, echivalează
cu o declaraţie de dragoste căreia nu
i se poate opune nimic: contra factum
non est argumentum). Şi, mai presus
de toate, este o continuă proporţionare
a verbiajului şi a detaliilor în funcţie
de temperatura interioară a fiecărui
poem. Nu toate de acelaşi nivel. Există,
desigur, porţiuni, pur şi simplu, plate.
Şi există altele temperat remarcabile.
„Ţigările îmi ajung pentru încă 3-4
min/ şi plec să te caut”, scrie Ionelia
Cristea la p. 57. E o definiţie frumoasă
a unei aşteptări vane, a unei alergări
în definitiv la fel de vane, pe care
contrapunctul din final („măsurând
oxigenul înţepenit în plămâni”) nu
face decât s-o accentueze.
Lovinescu circumscria literatura
unei autoare dintre războaie comparând-o
cu firele electrice de înaltă tensiune
totdeauna înconjurate de un manşon
izolator. E, cu destulă exactitate, ceea
ce face şi Ionelia Cristea în întregul
volum: transcrie dramele profund
personale (atât de personale încât
nu admit diagnostic) în oglinda bolilor
altora.
