Există, în jurul lui Gellu
Naum, o mulţime de
anecdote cu caracter
revelatoriu, capabile să
articuleze ele însele o
definiţie substanţială a
poeziei. Critica literară nu
le-a ignorat, dar nici nu le-a luat
în serios. Prea biografice ca să
poată sluji discuţiei pe text şi prea
fantaste ca să poată sluji biografiei,
aceste secvenţe riscă să rămână
într-un teritoriu al legendei.
Fie că le numim „disponibilităţi”,
„trucuri” sau „hazard obiectiv”, fie că
le identificăm declinări particulare
în literatura lui Gellu Naum (Zenobia
conţine astfel de mostre de „arheologie
mediumnică”), ele nu pot fi ocultate.
Episodul în urma căruia Victor Brauner
şi-a pierdut ochiul se numără printre
cele câteva pur şi simplu frisonante.
„Mai bine s-o lăsăm încurcată” e formula
prin care, aflăm din Salvarea speciei,
Gellu Naum se dispensa de amănuntele
unor astfel de scene liminare. Altele,
mai puţin tenebroase, îi stârneau
amuzamentul: „Îmi ardea de joacă,
eram tânăr l-am făcut într-o zi să vină
la mine pe subiectul unui hipnotizator.
Îl tot chema pe scenă, şi băiatul venea
mereu la mine, în fundul sălii, Lygia
mă certa, că de ce nu-l las în pace
pe hipnotizator, de ce mă bag să-i stric
treaba”, spune el în aceeaşi carte a
Simonei Popescu.
Sunt şi mărturii aşa zicând indirecte.
Memorabilă este aceea notată de Ioana
Pârvulescu într-un volum colectiv
dedicat autorului. E vorba despre un
număr de telefon din vis şi despre
curiozităţile în lanţ pe care acest număr
le declanşează.
Poate că, dacă n-ar fi susceptibilă
de exces bigot, ideea unei antologii
care să pună laolaltă astfel de scene
ele însele suprarealiste ar reuşi să
restituie (în dauna teoriei, desigur)
omenia pe care o sconta exigent chiar
Gellu Naum. Până atunci, am să notez
aici un fapt de istorie literară ce,
fără a fi inedit în sens strict, este totuşi
înnoitor pentru exegeza naumiană. În
felul său, amănuntul ţine de planul
deja pomenitului „hazard obiectiv”.
Este vorba despre trei scrisori adresate
de Andrei Naum (1875-1917), tatăl
poetului şi, cum se ştie, poet el însuşi,
junimistului Nicolae Petraşcu. Curios,
dar nu inexplicabil, ele n-au fost
niciodată luate în seamă de critici.
Pe de-o parte, fiindcă literatura lui
Andrei Naum n-a suscitat, ea, destul
interes. (Neatenţia mergând până-ntr-acolo
încât, ediţia a doua, din 1944, a Poeziilor
sale postume, debutează sub semnul
unei duble erori cronologice: şi data
naşterii, şi aceea a morţii sunt greşite).
Comentat mai ales de prieteni, în pagini
amabil memorialistice, poetul a fost
dintru-nceput plasat pe un raft secundar,
potrivit, în epocă, mai ales unor autori
juvenili (de tipul lui D. Iacobescu) sau
tragici voluntari (ca Mihail Săulescu,
mort şi el pe frontul Primului Război).
Adăugându-se acestora, circumscrierea
rurală a scrisului său (undeva între
Coşbuc, Vlahuţă şi Panait Cerna) nu
face decât să scufunde cazul lui Andrei
Naum în minorat. Din datele acestui
portret low profile îşi va reconstitui şi
Gellu Naum imaginea tatălui necunoscut.
„Oboseala” pe care i-o atribuie, simbolic,
în titlul unui faimos volum din 1972
se face simţită şi în cele câteva propoziţii
din interviul acordat Dorei Pavel: „Nu
a publicat cât era în viaţă, numai în
reviste. Dar, după moarte, i s-a publicat
o carte de către Casa Şcoalelor. Era
o poezie cuminte. Cum n-am fost eu”.
E mai greu, într-adevăr, să înlăturăm
spectrul cuminţeniei de pe scrisul lui
Andrei Naum. Argumentul conjunctural
(anume că majoritatea poemelor au
fost scrise înaintea lui 1900, când puţini
autori treceau pragul unei mediocrităţi
a epocii) rămâne insuficient. Chiar
dacă, lăsând tematica deoparte, unele
bucăţi ar justifica încadrarea lui printre
minorii sprinteni care au emancipat
poezia sfârşitului de veac de precizia
de metronom a prozodiei clasice. Există
chiar un minulescianism avant la lettre
în poeme ca Spre Vârful cu dor :
O, Prahovă, tu plângi... Ce lină
Coboară mângâioasa noapte,
cum plânge freamătu-n păduri
Acum suspin-adânc frunzişul,
şi-acum de-un cânt pădurea-i plină:
E plânsul tău, doinindu-l nimfe,
suspinul tău – şi-adânc suspină
Doinirea-n frunze-a mii de guri
Traducerile din Lenau, corecte, nu
aduc nici ele un succes de stimă poetului:
prin comparaţie, cam în aceiaşi ani,
un Şt. O. Iosif îşi încerca puterile cu
mult mai modernul Paul Verlaine.
În schimb, aşa cum se întâmplă de
obicei, cele trei scrisori despre care
am vorbit îl emancipează pe Andrei
Naum de o atare aureolă blajină şi,
cum se poate constata, pernicioasă.
Rămânând în continuare delicat (căci
aceste epistole sunt, la urma urmelor,
foarte elaborate preteriţiuni), tânărul
de nici douăzeci şi cinci de ani se
dovedeşte a fi un poet mai profund
decât lăsau să se vadă versurile rimate
cuminte pe care, la data aceea, abia
se pregătea să le publice. Pornind din
spleen-ul epocii, ele vorbesc sensibilităţii
noastre (a celor de azi) în termeni cu
care ne-au familiarizat biografiştii
americani.
Primele două, nedatate, dar anterioare
lui 1898, glosează protocolar în
jurul unei cărţi împrumutate şi încă
nerestituite. E vorba despre o ediţie
a Paradisului... lui Milton:
„Şi dacă n-am citit-o încă e nu fiindcă
nopţile de iarnă n-ar fi destul de mari
– şi-apoi atât mai am şi eu, – şi nici
fiindcă n-aş fi urmărit fără interes pe
Satan prin Haos până la noua creaţiune,
ca aci, stând deoparte să-i văd isprăvile
şi dreptul lor sfârşit, ci fiindcă pentru
controlarea inspiraţiei, cum îi zici d-ta,
– ori ideiei învăluite în ceaţa adesea
prea deasă a sentimentului – cum
îndrăznesc a o socoti eu – şi deci spre
lămurirea ei şi pentru mine însumi
de-odată; simt nevoia unei îndelungate
citiri”.
Este lipsa de timp şi de vlagă a
micilor funcţionari, pe marginea căreia
insistă poetul şi pe care o consideră
un real pericol pentru onestitatea (exact
aşa!) poeziei lui:
„Şi după slujbă să cazi mort de
oboseală şi totuşi să-ţi satisfaci nenorocita
nevoie de a spune ce te doare, şi
încă frumos – ca un păun – şi cu genitivedative,
ca să le placă şi altora!...
Mulţumită dumitale, căci altfel aş fi
fost în stare să spun – şi încă în versuri
– că albul e negru”.
Procrastinaţia atinge în câte un
paragraf niveluri (şi zone de expresivitate)
cu totul străine literaturii române de
sfârşitul de secol al nouăsprezecelea.
Cea de-a treia scrisoare, nu doar datată
(20 decembrie 1898), dar şi localizată
(Str. Buzeşti, nr. 35) conţine un paragraf
de o surprinzătoare fineţe:
„Stimate Domn,/ Cum stau aproape
de D-voastră, aş fi dorit să pot face
«cum voi putea» să viu, aducând cu
mine adânci mulţumiri pentru toate
şi pentru dovada de simpatie a D-voastre;
dar n-am putut s-o fac. Pesemne că-s
prea drag pereţilor camerii mele, de
m-au legat – geloşii – cu legături
reci ca să nu mă pot duce aiurea şi
să-i uit. Dorinţa de a mă putea hotărî
odată să viu, iată cauza întârzierii
răspunsului datorit; nevoia de a sta în
casă, iată pricina scrisorii acesteia”.
Însă, dincolo de acest lirism solitar
care-şi depăşea epoca sub raportul
poeticii, există în paginile acestea
răzleţe, un episod care le sporeşte
importanţa, cu doar gradul (şi el relativ)
de interes. Protagonistul e Macedonski,
surprins într-unul dintre cunoscutele
lui accese de vanitate:
„Asupra versului 5 din strofa 5
mi s-a atras atenţia de cineva, la o
berărie (cine-i decadentul?) pă cum
că a mai zis şi el: «Veniţi, privighetoarea
cântă şi liliacul e-nflorit». Eu nu
l-am tras de mânecă să i-o citesc şi
habar n-am de Excelsiorul d-lui, precum
şi de metoda de-a sublinia rânduri
citite aiurea (vezi şmecheria poetică
a lui Moscovici – A. Toma – etc.) ca
să-mi fac din ele fără legătură şi
fără Dumnezeu, elemente constitutive
ale vre-unei poezii.
- În interesul d-tale, d-le Naum,
scoate versul acela şi pune altul; ar
fi păcat de restul poeziei; s-ar zice
că toată e f....”
Acestei manii (plagiomnie, avea
s-o numească Marie Darrieussecq),
Andrei Naum îi va răspunde abia in
petto, cu umor:
„Adică cum? Eu n-am o imagine
totală, căreia să-i scot la iveală ceea
ce îi e mai caracteristic şi plăcut? Or
o fi crezut sfetnicul că mă cheamă
Toma. Apoi să mi-l bănuiesc şi eu
de subliniere simbolistică? Şi-apoi nu
vede el că dacă «liliacul e înflorit»,
privighetoarea lui e de cea domestică
– de grădină, pe când a mea de d’a
sălbatică? Ori poate e monopolizat
cântul privighetorii şi eu n-am ştiut.
A, atunci are dreptate”.
Rândul incriminat e de fapt cel de-al
patrulea din (într-adevăr) strofa a
cincea a poemului Până atunci:
Lin, trece-un freamăt dulce prin
frunze fluturate
Şi-n tremur blânde raze sfioase
cad pe-uitate?
Cărări pierdute-n umbra pădurii-n
pace sfântă
Veniţi, veniţi de grabă:
privighetoarea cântă.
Să-i concedem şi capricantului
Macedonski partea lui de dreptate.
Fără a cunoaşte întâmplarea de la
berărie, versul acesta e profund evocator.
Noaptea de mai, dar şi În arcane de
pădure (unde apare ca refren parţial)
fac ca patentul să-i aparţină definitiv.
Chiar întâmplătoare, legătura există
şi astăzi am califica-o drept intertext.
Aşa cum, de altfel, facem cu un poem
al lui Mircea Dinescu din volumul
Proprietarul de poduri, care, coincidenţă,
recurge conştient la aceeaşi imagine
(„Forţaţi un trandafir să are tăiaţi-i
unghiile lungi/ Şi-mbălsămaţi
privighetoarea căci vai privighetoarea
cântă”). Nu există monopol în poezie,
cum bine spune Andrei Naum. Nu
există nici interdicţii de vreun fel. Dar
există versuri amprentate categoric
de marii poeţi. Aşa cum Macedonski
avea să devină.
Niciodată pomenite, e posibil ca
aceste scrisori să fi împărtăşit soarta
celor ale lui Ion Ghica în Istoria...
trioului Cioculescu-Streinu-Vianu:
specialiştii în junimism le-au tratat ca
marginale (căci atât expeditorul, cât
şi destinatarul erau nişte marginali);
exegeţii avangardei n-au găsit cu cale
să consulte materialele publicate de
I. E. Torouţiu (în ale cărui Studii şi
documente literare, vol. VI, din 1938.
E greu de spus, deci, dacă Gellu
Naum a avut ştiinţă despre acest episod
de familie. Însă versurile din Copacul
animal (1971):
„Vă spun drept am văzut o găină
moartă şi în poheme n-au ce căuta
în nici un caz găinile moarte pentru
că suntem şi regret domnule dar eu
am altă părere despre pohem”, ar putea
fi citite, în lumina întâmplării povestite
lui Petraşcu, ca o replică filială târzie,
venită să tranşeze ludic o polemică,
în definitiv derizorie. Sau, pur şi simplu,
ca una (încă una !) dintre „disponibilităţile”
poetului de la a cărui naştere, se vor
împlini, în august, o sută de ani.
