Iertare cer pentru titlul absolut banal pe care l-am propus şi care vă face, poate, să surâdeţi. Dar în candoarea mea care ţine locul culturii pe care la vremea potrivită nu am ştiut s-o asimilez cred că există de fapt doar două categorii de scriitori. Restul...

Nu am în vedere valoarea, ci atitudinea, o anumită poziţie prin care autorul îşi pune în evidenţă orientarea faţă de... timp. De aceea spun că există doar două categorii. Sunt acei scriitori întorşi spre trecut, nostalgicii, graţioşii, catifelaţii, şi aceia care suferă cu adevărat şi care-şi scot ochii pentru a vedea viitorul.

Actul scrisului, nefiind gratuit, joc artizanal, caligrafie sau coregrafie, presupune un angajament maxim, în absenţa căruia şi autorii şi cititorii, până la urmă, adorm. Somnul e sănătate, de acord, dar trezia? Nu vrem, aşadar, să fim trezi până la capăt? Să privim în noi înşine, acolo unde se încolăcesc intestinele, dar şi stelele pulsează? Spun că există două categorii de scriitori fiindcă există două feţe ale timpului: trecutul şi viitorul. Memoria şi profeţia sunt aripile care ţâşnesc din umerii scriitorului. Aripa care bate spre trecut e leneşă şi voluptuoasă. Plăcerea e atât de intensă încât autorul uită că mai există şi a doua aripă. În ebrietate, vâsleşte înapoi spre obârşii şi descoperă comorile înaintaşilor, giuvaere inestimabile, perle care, dacă nu ar fi îmbrăcate în litere, s-ar transforma într-un pârâu de lacrimi, da, şi plânsul e o plăcere...

Maestrul întoarcerii în timp şi a recuperării timpului pierdut este, desigur, Proust. El a făcut din amintire o artă fără pereche. Toţi bolnavii de Allzheimer pot avea în el un medicament faţă de care tot ceea ce le este prescris de specialişti e floare la ureche. La noi, în literatură, memoria joacă un rol important, dar autorul care a valorificat-o excepţional este, ghiciţi, Mircea Cărtărescu. Literatura lui nu e gratuită, ci reprezintă o coborâre în adâncurile propriei vieţi. E un sacerdot care face din trecutul personal religia fiecăruia dintre noi. Dar atât. Să nu credem mai mult, să nu supralicităm, să nu împingem lucrurile într-o direcţie greşită. Trecutul explorat prin memorie este alimentul preferat de nostalgici. Nostalgia este ambrozia celor care nu pot muri fără a-şi aminti de tot ce au îndrăgit. Dar oare asta e tot? Şi eu sunt un nostalgic incurabil. De când a murit mama visez încontinuu. Şi nu că o visez pe ea, ci îmi visez toată viaţa de până la 60 de ani, colegi care ar trebui să fie acum de vârsta mea, dar au murit, Ion Zubaşcu bunăoară, oameni alături de care am trăit în redacţie şi nu mai sunt, iar eu, netrebnicul, uite că nu dispar. Pe de altă parte, mă gândesc că nici eu nu mai am mult de vreme ce mă invadează lumea de dincolo. Şi sunt vise vii, puternice, pe care, când deschid ochii, nu le uit. Ce demonstrează toate acestea? Nu pot totuşi răspunde precis la o asemenea întrebare. Simt însă că trăiesc într-o fantastică aşteptare şi oricând poate să cadă asupra mea o năpastă teribilă sau o ploaie de har. Dar să nu-mi fac iluzii. Fiindcă sufletul meu e supus la mari încercări, întorc spatele nostalgiei şi privesc spre viitorul care e îngust cât o gură de ac. Pe aici curg tumultuoasele şuvoaie ale profeţiei şi tot pe aici privesc acei nefericiţi pe care-i ustură ochii. Dumnezeu mi-e martor că şi eu privesc. Şi chiar cred că privirea îmi este îngăduită. De aceea îi iubesc pe scriitorii profeţi. Pe Gogol şi Dostoievski până la Huxley şi Orwell şi chiar până la contestatul Houellebeck. La ce bun să scriu dacă nu sunt în stare să citesc viitorul? La ce bun? Bei un litru de vin, bei două, ai senzaţia că mintea ţi se ascute, dar te şi moleşeşti. Somnul nostalgiei este mai puternic decât trezia profeţiei. Devii nostalgic până la urmă din slăbiciune, din comoditate, din acea stare de abandon fiindcă nu mai poţi să stai în picioare şi atunci te întinzi. Unde este verticala? Dar mai există acum verticale, mai sunt profeţi adevăraţi? Făpturi oţelite, soldaţi asceţi care mărşăluiesc prin pulberea invizibilă a viitorului? Cu cea mai adâncă smerenie afirm că, paradoxal, profeţia acum este imposibilă. Cei care pretind că posedă asemenea dar nu-şi dau seama ce spun. Totuşi... mai există categoria scriitorilor profeţi şi de ei de fapt vreau să vorbesc. A doua categorie aşadar... Ei sunt aceia care străpung realitatea, o decojesc, o jupoaie, care, aşa cum scriu într-un roman, ridică voalul. Obsesia a ceea ce e dincolo, fiindcă dincolo nu e doar transcendentul, ci şi viitorul temporal, devine majoră. Poate în asemenea condiţii să nici nu mai fii scriitor, ci pur vizionar care îngaimă silabele unui text sacru la care are acces, în timp ce ceilalţi râd de lectura lui. Nu ştiu cine a râs de Dostoievski când a scris Demonii – obsesia mea –, nu ştiu cine a râs de Hamlet care, în clipa în care i s-a arătat stafia, citea la rândul lui viitorul, nu ştiu cine râde de un vagabond de la colţul străzii care bâiguie despre sfârşitul lumii.

Adevărul este că scriitorul care cu tot dinadinsul alege calea profeţiei îşi asumă un risc enorm şi deodată nu mai vede nimic. Sau amuţeşte. De aceea utopiile negre sau distopiile care proliferează nu sunt convingătoare. Tot ceea ce produc acum aşa-zişii vizionari sunt desene animate pentru adulţi tahicardici. Nu, viitorul nu poate fi gândit, nu poate fi exprimat, dar atracţia lui e colosală, cu riscul să... mori. De aici izvorăşte miza literaturii ce urmează să fie scrisă. Mircea Cărtărescu, de exemplu, a forţat prin „aripa dreaptă” o asemenea citire a timpului, dar cu tot respectul şi afecţiunea pe care i le port îi spun cu acest prilej că a ratat. Frăţioare, cum să zici că va veni carul lui Ezechil deasupra Bucureştiului şi va arunca tăciuni aprinşi peste Ferentari? De acord, e literatură, scrisă la un înalt nivel, dar tu, ca autor, recunoşti că vrei şi altceva. Şi atunci? Eu nu iau la propriu ce ai scris, dar, să fiu iertat, mă gândesc la felul cum se termină Maestrul şi Margareta, şi la ultima bătaie de pleoape a lui Bulgakov, şi la caii aceia negri pe crupa cărora stau Woland şi ciracii săi, parcă-i altceva... Încă o dată, mii de scuze!

Eu care din literatură am făcut o confesiune camuflată, eu, mărturisitorul rebel, mă agăţ de iluzia profeţiei ca de un pai înainte de înec. Poate mi s-o lua şi mie voalul de pe ochi. Oi fi şi eu mireasa pe care mirele Hristos o va dezvirgina. Scriu pe o pagină albă care, pe măsură ce aglomerez literele, se albeşte şi mai rău fiindcă ele, puse una lângă alta, ca nişte deţinuţi dibaci, fug şi lasă goală carcera cărţii. Tind spre suprema mu- ţenie care este echivalentă profeţiei autentice.

Mi-am explorat îndeajuns trecutul, am plâns şi am băut, iar lacrimile mele îmbrăţişează poza aceleia care mi-a dat viaţă. Mama a murit anul acesta şi în faţa acestei morţi mi-am văzut cu adevărat neputinţa, şi tot ceea ce înseamnă negativitate până la tăcere, până la vid, până la nonfiinţă. Spre ruşinea mea, am continuat să scriu iar cuvintele râd de mine. Saltimbanci profesionişti, se distrează pe seama mea. Eu le dau o pâine şi ei îmi dau cu tifla. În ce categorie de scriitor intru? Trecutul mă ispiteşte, dar ispita la care eventual răspund arată că sunt laş, viitorul e un munte invizibil pe ai cărei versanţi înfig crampoane ce-mi intră de fapt în carne, prezentul e meschin. Sunt cu palmele goale şi aştept milostenia oricui. Doamne, de ce nu sunt iubit?