Poate aceste rânduri ar trebui
scrise de domnul Lucian Boia
şi nu de mine, scriitor fără
pregătire de specialitate, care,
precum o jivină, se orientează
în istorie doar după simţul mirosului.
Dar, cum se spune, fără fler degeaba
avem mintea doldora de cunoştinţe.
Suntem ca o sobă ticsită cu lemne şi
cărbuni, dar din care lipseşte scânteia
care să aprindă focul. Totul e la rece,
pe uscat, fără căldură şi, mai grav,
fără lumină. Uneori intelectualul
trebuie să capete instincte animalice
pentru a ieşi din carcasa propriei
culturi. La ce bun sumedenia de
informaţii dacă nu desluşim acei
vectori care pun în mişcare atât sferele
uriaşe, cât şi globulele gingaşe ale
sângelui nostru! Chiar, la ce bun?
Ceea ce s-a întâmplat la Ankara
prin asasinarea ambasadorului rus
ne-a lăsat cu gura căscată, pentru ca
imediat să exclamăm şi să facem
ochii cât cepele: ăsta e pretext de
război! De la sine înţeles, gândurile
ne-au zburat în urmă cu un secol
când tot un atentat a pus pe roate
maşinăria infernală cunoscută azi
sub denumirea de La Grande Guerre.
Tot un atentat a avut loc şi atunci,
tot un demnitar cu rang înalt a fost
ucis, doar că lumea în acea vreme
era cu totul altfel construită. Iar
diferenţa nu constă atât în teama faţă
de un nou război, cât în ceea ce cumplit
de desuet sună: sentimentul onoarei.
Ce a fost acum o sută de ani? Omorârea
prinţului moştenitor al tronului
habsburgic a atras din partea imperialilor
o mânie formidabilă, concretizată în
nişte cereri foarte dure către guvernul
de atunci de la Belgrad. Sârbii au
înghiţit tot, mai puţin cererea ca
anchetarea teroriştilor vinovaţi de
atentat să fie făcută de austrieci. De
aici a început nebunia... Să ne închipuim
că acum Putin i-ar cere lui Erdogan
ca tot cazul să fie preluat de autorităţile
ruse. Ce ar fi? În primul rând Putin
nu ar face aşa ceva fiindcă există
formula de compromis a colaborării,
apoi, în pofida coroanelor de flori
depuse la sicriul nefericitului diplomat
şi decernării titlului post mortem de
erou al ţării, nimeni nu are de gând
să-şi bată cuie în talpă. Ne-am fript
cu două războaie, suflăm şi în iaurt!
Istoria confruntărilor dintre ruşi şi
turci domină însă veacuri. Noi am
pierdut Basarabia tot în timpul unui
asemenea conflict de la începutul
secolului XIX. Ambiţia ruşilor de-a
avea ieşire spre mările calde este tot
centenară, şi atunci? Nici un atunci.
Concret, nimeni nu mişcă în front
şi actuala „pace rece”, cum se spune,
nu are moarte. Evident, e bine că-i
aşa, dar ca nişte curioşi veşnic
nemulţumiţi scormonim până la capăt.
Eu unul, naiv şi imprudent, nu
cred că aici e vorba de NATO, că turcii
fac parte din organizaţie etc., că ne
ţâţâie fundul de spaima războiului
nuclear, iar etc... Bineînţeles, sunt
şi astea cu vârf şi îndesat, dar, am
amintit, pe plan subtil, în profunzimea
fiinţei noastre morale situaţia e cu
totul alta decât acum un veac. Neagu
Djuvara a spus în nenumărate rânduri
că oamenii de acum nu mai sunt
aceiaşi ca bunicii şi străbunicii lor.
Am pierdut ceva esenţial şi acest
„esenţial” este tocmai sentimentul
onoarei. Nu înseamnă că dacă mâine
Rusia ar ocupa Turcia, cum a făcut
în 1979 cu Afganistanul, ar arăta
că are onoare. Nici pomeneală, poate
lucrurile ar sta chiar pe dos, deoarece,
josnic, ar profita de un prilej servit
pe tavă pentru a-şi pune în aplicare
planurile de expansiune. OK, întrebaţimă:
Dar bine, omule, nu a fost şi în
1914 la fel? Nu au pornit ruşii mobilizarea
întrucât sperau să-şi întindă influenţa
asupra Europei Centrale? Nu profitau
şi ei de un pretext? Din punct de
vedere strict materalist, da. La urma
urmei, tratatul de alianţă de atunci
dintre Rusia şi Serbia era bun tocmai
pentru aşa ceva sau, în alt sens, putea
fi ignorat pentru a nu stimula vâlvătaia.
Dar asta, încă o dată, e o judecată
tipic materialistă, decisă prin raportul
dintre interesele puse la bătaie.
Oamenii însă, mai ales dacă sunt
nobili şi au o fibră aristocratică, nu
pot fi dirijaţi doar la acest nivel. Există,
repet, onoarea care aruncă în aer
silozuri de gândire chibzuită şi prudentă.
ONOAREA. Ţarul Nicolae al doilea a
întârziat semnarea ordinului de
mobilizare cât a putut, până spre
orele patru după-amiaza. Era 1 august,
zi fierbinte, toropitoare, mâna lui
tremura însă, fiindcă ştia că în acel
moment îşi semnează şi propria
condamnare. Colosul rus, odată scos
din bârlog, nu mai putea fi întors
înapoi. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Milioanele de analfabeţi care plecau
la război aveau să înveţe să citească
un singur cuvânt: revoluţie. Ultimul
ţar ştia ce-l aşteaptă, dar avea, hélas,
onoare. Era, de fapt, doar el cu îngerul.
Generalii care-l zoreau să semneze
nu mai existau. Se purtau profan şi
de aceea pentru el şi dispăruseră
în soarele incendiar de început de
august, prima zi din postul Adormirii
Maicii Domnului. Ţarul avea de
luat o hotărâre care privea destinul
omenirii, dar, în primul rând, destinul
personal. Nu a judecat egoist, a judecat
prin raportare la Dumnezeu. Şi a mai
simţit că din cer coboară o somaţie
teribilă care cerea milioane şi milioane
de jertfe. Şi mai ales pe a lui...
Vreţi acum să vă amuzaţi un pic?
Vi-l imaginaţi pe Putin într-o asemenea
ipostază? Mie, unuia, numai o
asemenea propunere îmi declanşează
o poftă formidabilă de râs. Atunci,
în 1914, începea un post. Acum eram
la încheierea unui alt post, cel al
Crăciunului. Sunt, aşadar, o serie de
similitudini. La zece zile de la atentat
mai are loc şi prăbuşirea în Marea
Neagră a avionului plin de corişti.
O fi asta simplă coincidenţă sau
asistăm la o suită de provocări? Cine
pe cine provoacă? Cu riscul să fiu
socotit obscurantisto-fundamentalist
spun că acţionează nişte forţe necunoscute
cu scopul de-a ne disloca din
ceea ce inspirat numim „pacea rece”.
Dar, să nu fim ipocriţi, şi plăcută. Cu
alte cuvinte, oameni îmbuibaţi de
consum, cât credeţi că vă veţi mai
salva cuibuşorul? Atenţie mare! Papa
Francisc în predica sa a folosit o
formulă genială: Crăciun ostatic. Aşa
e, Crăciunul şi tot ceea ce reprezintă
a ajuns captiv propriului nostru fel
de-a fi bazat pe confort şi indiferenţă,
din când în când scurtcircuitaţi de
deviza „dăruieşti şi câştigi”. În asemenea
condiţii, Crăciunul chiar că riscă să
ajungă numai un târg încărcat de
bunătăţi şi profund despiritualizat.
De aceea, simplu spus, suntem
provocaţi. Deceniul care a precedat
războiul nu a fost numit „la belle
époque”? Şi epoca asta nu e şi ea
„belă”? Sunt vasăzică similitudini.
Dar există şi o mare diferenţă cât
două oceane puse cap la cap. Nu
teama de distrugerile unui nou război
ne ţine la adăpost, ci lipsa onoarei
împreună cu neputinţa de-a mai crede
în sacrificiu. Crăciunul înseamnă
intrarea nelimitatului în limitat, ceva
de neînchipuit, asta e Întruparea.
Învierea, pe de altă parte, reprezintă
însă ieşirea din limitat. Prin sacrificiu.
Dacă omenirea are acum o gravă
deficienţă, aceasta este tocmai
neînţelegerea respectivului raport.
Pur şi simpu, nu mai vrem să ne
depăşim limitele şi trăim doar înăuntrul
lor. Sărbătorile şi provocările izbesc
neputincioase în pereţii unui intestin
rezistent. Îmi pun o sută de perechi
de ochelari pentru a desluşi o fisură.
Nu văd nimic... La mulţi ani!
