"Sunt încredinţată că preţuim istorisirea fiindcă ea e tiparul minţii noastre. Gândim pe tiparul poveştii, al cronologiei narative", declară romanciera britanică Doris Lessing, cea care a primit anul acesta Premiul Nobel pentru literatură. Avem de-a face cu o personalitate puternică, o devoratoare de cărţi, care a părăsit hotărât şcoala la paisprezece ani şi a ales să citească pentru a se instrui. După cum ne spune ea însăşi "Eram deja formată ca intelectual când am venit la Londra. Trei lucruri importante au contribuit la formarea mea: Africa Centrală, moştenirea grea a primului război mondial şi literatura, cu precădere scriitorii ruşi Tolstoi şi Dostoievski."
Deci nu şcoala. Şcoala e o instituţie pentru care Doris Lessing - în romane şi nu numai - nu are mare simpatie, nici la 14 nici la aproape 88 de ani. A spus-o răspicat în nenumărate rânduri. Am ales o declaraţie mai recentă pe această temă:
"Lung proces de îndoctrinare. N-am găsit încă un sistem de învăţământ care să nu implice îndoctrinare. Păcat, dar ce putem face? Şcoala de la noi e un amestec de prejudecăţi la modă şi de decizii ale acestei culturi anume. E de ajuns să ne aruncăm ochii asupra istoriei ca să înţelegem ce provizorii sunt ele. Profesori sunt cei ce s-au adaptat unui mod de a gândi impus de predecesori. E un sistem care se auto-întreţine. Aceia care sunt mai viguroşi şi mai personali cu siguranţă că se vor lăsa de şcoală şi vor găsi alte moduri de a se instrui independent, de a se autoeduca. Cei ce rămân în şcoală să nu cumva să uite că sunt formaţi special ca să răspundă nevoilor societăţii circumscrise în care trăiesc, şi nicidecum pentru mai mult."
Iată, dar, că ia Premiul Nobel pentru Literatură şi o autoare (doar unsprezece femei au luat acest premiu până acum) care nu dă doi bani pe educaţia oficială, dar face din literatură unicul depozit al înţelepciunii colective.

Spaţiile experienţei lui Doris Lessing sunt Africa şi Anglia. E în declaraţiile repetate ale romancierei o bucurie că a avut parte de exotismul continentului negru, dar şi o mândrie explicabilă că e odrasla naţiei colonizatoare. Cunoscând zelul egalitar al lui Doris Lessing, nu putem să nu ne întrebăm dacă autoarea însăşi îşi dă seama de tenta de superioritate a cuvintelor ei: "Am avut mare noroc. Părinţii mei sunt cât se poate de britanici, amândoi. E lucrul esenţial pentru mine. Dar am şi o altă viziune, fiindcă am fost crescută în afara hotarelor Angliei. Nici că se putea o combinaţie mai fericită."
Pentru a folosi chiar imaginea lui Lessing, urechea ei a perceput din primii ani de viaţă muzica lui Chopin pentru pian acompaniată de tobele africane: "Am crescut într-o fermă din Africa, am avut o copilărie extraordinară. O ascultam pe mama cântând Beethoven şi Chopin la pian pe când în sat răsunau tobele: cele două tipuri de muzică se împleteau. Copil fiind, găseam alăturarea firească. Doar un adult percepe că tobele Africii şi muzica lui Chopin nu aveau mare lucru în comun."
Doris May Taylor s-a născut la 22 octombrie 1919 în Iranul de azi (pe atunci Persia), la Kermanshah, de unde familia Lessing s-a mutat în 1925 în colonia britanică din actualul Zimbabwe (la vremea aceea Rodezia de Sud), în speranţa că ferma africană le va aduce un trai mai bun - ceea ce nu a fost cazul, din păcate. Tatăl, Alfred Cook Taylor, fost căpitan în armata britanică, lucrase la o bancă în Iran şi nu s-a adaptat nicicum la traiul în sălbăticia Africii. Mama, Emily Maude Taylor, l-a cunoscut ca soră de spital după ce a fost rănit în primul război mondial. Nefericită în Africa, ea a încercat să civilizeze ţinutul cum s-a priceput, şi mai ales să-şi îmblânzească fiica, în vreme ce aceasta avea o unică obsesie, şi anume să nu cumva să ajungă vreodată cum e mama ei. E limpede de aici că Doris Lessing nu a fost tocmai un copil fericit, de unde şi ideea ei că doar copilăriile nefericite fac marii scriitori.
La şapte ani, mama a trimis-o la o şcoală de călugăriţe cu internat, iar mai târziu la şcoala de fete din Salisbury. La paisprezece ani, scriitoarea s-a dispensat de serviciile şcolii şi a fost pe rând dădacă, telefonistă, funcţionară, stenografă, ziaristă, ba a publicat şi scurte povestiri în ziarele africane. La nouăsprezece ani s-a măritat cu primul ei bărbat, Frank Charles Wisdom, cu care a avut foarte curând un fiu şi o fiică. Şi-a părăsit familia după doar câţiva ani şi după încă un an s-a măritat cu Gottfried Lessing, emigrant evreu din Germania, cu simpatii marxiste, ca şi ea de altfel - politicul fiind mediul în care s-au cunoscut. Autoarea a intrat în Partidul Laburist Rodezian, a avut un fiu şi cu Gottfried Lessing şi (Peter - care locuieşte la Londra cu ea), şi a divorţat şi de al doilea bărbat după patru ani. Acesta e momentul când a părăsit şi Africa, de altfel.
Romanul The Grass Is Singing (Cântă iarba) din 1950 marchează momentul când Africa devine literatură pentru Lessing, care soseşte la Londra şi îşi începe în Anglia cariera ce i-a adus anul acesta Premiul Nobel pentru Literatură. E de remarcat că de fapt întreaga ei viaţă e o succesiune de astfel de răscruci în care experienţa reală se topeşte în literatură. Viaţa autoarei nu transpare niciodată din multele ei interviuri, nu aflăm mai nimic personal, Lessing nu face confesiuni. Ce are de spus spune în romane. Prin urmare, cei ce o citesc nu vor şti niciodată adevărul exact (literatura e totuşi imaginară înainte de toate), iar cei ce nu o citesc nu au alte căi de a şti cum e să fii Doris Lessing.
Venită la Londra, Doris Lessing intră în Partidul Comunist Britanic, pe care îl părăseşte cu mare dezamăgire în 1956, dar nu înainte de a se fi implicat în lupta contra armelor nucleare şi de a i se fi interzis să revină în Africa de Sud (ceea ce a durat până în 1995). A sosit în Anglia ca "single parent" (femeie divorţată, cu un copil) şi în răspăr cu toate, cum de altfel este ea de o viaţă. Conştientă că puţini o plac, că irită prin frondă, scriitoarea încearcă să minimalizeze antipatia multora pentru înclinaţia ei (foarte intens) comunistă din anii 1950, s-o pună pe seama unei perimate alegeri politice, o "psihopatologie" cum numeşte ea tentaţia (hidoasă pentru noi, cei din fostul lagăr - la propriu - comunist) occidentalilor de a pactiza cu Stalin. În multe interviuri autoarea descrie cu entuziasm "energia afectivă", "credinţa pură" a simpatizanţilor (de bună voie) comunişti. Iar dacă psihologia de masă nu e o scuză suficientă, aflăm chiar direct de la ea (lucru rar) că "N-am făcut chiar atâta politică, de fapt. Am mers în Uniunea Sovietică, am luptat pentru africani... Dar atât. Am fost membră a clubului de lectură al Partidului Comunist. N-am fost la mai mult de zece şedinţe în total."
Interesant că simte nevoia aceasta de minimalizare. Nu ascundem, de obicei, ceva ce n-a existat suficient de stânjenitor. Ori, ca să folosim chiar vorbele celei în culpă, "Cred că întotdeauna am tânjit oarecum după visul socialist"' Ce altceva pot spune cititorii din Europa de Sud Est, decât că ei nu?
Gottfried Lessing, care a dat autoarei numele ce va fi asociat cu Nobelul, a plecat din Africa în Germania şi a fost ucis în 1979 în împrejurări neclare, în momentul când devenise un personaj foarte important în Germania Democrată. Probabil că pentru o (scurtă) vreme cei doi au avut acelaşi vis. Pentru acest "vis" (care în sud-estul Europei s-ar traduce mai mult cu "coşmar"), Doris Lessing lasă în urmă doi copii mici:
"Le-am explicat că are să vină vremea ca ei să înţeleagă de ce plec. Aveam să schimb lumea aceea hidoasă, aveam să le dau o lume frumoasă, o lume perfectă, din care vor dispărea ura de rasă, nedreptatea etc."
Declaraţia (extrasă din volumul I al autobiografiei autoarei) e deficitară la capitolul etc.

Stabilită în Anglia, Doris Lessing începe să scrie şi ajunge în 2007 la peste şaizeci de titluri. Câteva dintre romane, extrem de cunoscute şi foarte traduse sunt: The Children of Violence (Copiii violenţei), The Golden Notebook (Caietul auriu), The Memoirs of a Survivor (Memoriile unui supravieţuitor), The Good Terrorist (Teroristul cel bun), The Fifth Child (Al cincilea copil), autobiografia în două volume (Under My Skin şi Walking in the Shade), Ben, in the World (Ben liber), The Sweetest Dream (Dulcele vis). Temele sunt multe: o existenţă liberă de convenţii pentru femeie, prăpastia între generaţii, nevoia obsesivă de afecţiune (mult mai târziu apare tandreţea), dezicerea de comunism şi de orice aduce cu totalitarismul (dezicere puţin prea zgomotoasă), îngrijorarea pentru viitorul extrem de ameninţat al rasei umane.
Din păcate cititorul român nu cunoaşte decât câteva volume de Doris Lessing în limba lui: Bătrânul şef de trib (1954), Cealaltă femeie (1958) - la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Tainele noastre nu-s de vânzare (1966) - la Editura Tineretului din Cluj, O coborâre în infern şi Povestiri africane - la Editura Univers (1986 şi 1989). Editura Polirom se pregăteşte să traducă romanele cele mai cunoscute ale autoarei.
Bestseller-ul unanim recunoscut al lui Doris Lessing pare să fie The Golden Notebook (1962), carte ce a fost percepută ca o confesiune feministă de foarte mulţi lectori şi critici. Naraţiunea e lentă dar zbuciumată, amestecând în ea nenumărate forme de comunicare, poveşti zilnice de toate felurile: ziare, ştiri, filme vise, jurnale, fluxul conştiinţei, politică, partide (cel comunist), iubiri, sex, mici bucurii, mari tragedii. Predomină lipsa umorului şi o mare nevoie de patos. Acest patos a făcut ca The Golden Notebook să fie transformat într-o biblie a feminismului pe toate continentele, spre disperarea romancierei, care suportă orice în afară de uniformizare. Dacă sunetm toţi de acord cu ce spune, atunci ea nu mai e de acord cu ea însăşi, fiindcă ea trebuie să fie (ieri, azi, mereu, chiar şi în interiorul convenţiei premiului Nobel) a rebours: "Romanul ăsta îmi atârnă ca un albatros de gât. Vreau să cred - şi chiar ştiu - că am mai scris şi alte cărţi interesante. Mă înfurie că e privit ca o carte în exclusivitate feministă. Place tuturor. E peste tot, în toate ţările. Când să zic că a murit, iar îl găsesc în picioare."
S-a vorbit, se vorbeşte despre "agresivitatea" romancierei, de "mânia" ei. S-a atribuit feminismul ei acestei energii negative. Lucrurile nu stau chiar aşa. Doris Lessing scrie uscat, e drept, dar lucrurile despre care scrie ea, viziunea ei intimă (pe care evident o ghicim) mustesc de tandreţe.
Încă din 1982, Lessing s-a dezis de interpretările feministe ale textelor ei, a negat justeţea feminsimului academic, a declarat că niciodată nu va fraterniza cu cele care luptă pentru "zorile luminoase când nenorociţii de bărbaţi vor dispărea." În America, i se pare scriitoarei, situaţia e extrem de gravă:
"Feminismul a devenit o religie cu dogme şi biserici. Nu-i invidiez pe bărbaţii din universităţile americane. E cu certitudine ceva trecător. Nu mai poate dura mult. America e uneori isterică din punct de vedere intelectual, şi teribil de puritană. Presupun că vă mai şi amuzaţi în intimitate, dar pe dinafară păreţi să detestaţi simplul amuzament -voi aveţi o ordine de zi în locul spontaneităţii. Cumplită uniformizare. O adevărată poliţie a minţii."
De aici la fanatism e un pas. Spaima lui Lessing de fanatism e probabil cea mai mare deschidere a spiritului ei. "Mi-e groază de religie. Mă înfioară înclinaţia ei criminală", spune ea undeva. Şi, în altă parte, "Oamenii ar trebui să gândească înainte să se pună pe urlat lozinci." Toată această groază de fanatism ne readuce în final - în ce-o priveşte pe Lessing - la nemărturisita ei ruşine de alegerea timpurie, de aprobarea comunismului.
Pasiunea ei de o viaţă e complexitatea înnebunitoare a realului, a interpretărilor lui, prin urmare a naraţiunii. Ea nu dă verdicte, nu pune etichete, nu impune legi. "Gândeşte cât vrei de eronat, dar ţine-o pentru tine", cere ea. "E de neiertat să distrugi imaginea cuiva despre sine de dragul adevărului ori al unei alte abstracţiuni." Realul - izvorul literaturii - e un ocean de adevăruri contradictorii. Dreptatea şi nedreptatea sunt interschimbabile, în final. Iată punctul unde inteligenţa vie a autoarei frizează patologicul, nebunia. La finalul oricăruia dintre romanele ei, lectorul caută certitudini şi se îneacă în întrebări. Nu contează că intriga e neîncheiată; aceasta e deja o invenţie depăşită. Ne copleşeşte capacitatea romancierei de a ne popula mintea cu posibilităţi, cu idei neterminate, cu dorinţa uriaşă de a continua să explorăm.
Pofta de a gândi şi a scrie a lui Doris Lessing e vitală şi debordantă. Ea scrie tot timpul, fără oprire:
"Sunt obsedată. E o psihoză. Termin o carte. Ce eliberare superbă - a plecat, s-a dus la editură, gata. Sunt fericită. Nu mai trebuie să fac nimic. Pot să pierd vremea. Ba nu. Îmi irosesc viaţa, n-am nici un rost pe lume. Bucătărie, curse... N-am scris, e o zi pierdută, nu sunt bună de nimic."
Nici vârsta nu-i poate sta în cale:
"Anul trecut înainte de Crăciun am avut un mic atac. Fusesem la Atena şi Viena, iar apoi imediat în Zimbabwe, care e extrem de departe, şi de acolo cred că mi s-a tras. M-am trezit dimineaţa că nu-mi pot mişca braţul. O paralizie stranie. Am chemat un prieten: Cred că am avut un atac. Asta a zis şi doctorul după aceea. N-a fost mare lucru, însă destul ca să mă sperie. Acum mă gândesc tot timpul la moarte. Braţul drept e braţul morţii. Nici măcar nu puteam vorbi ca lumea... Memento mori. Mă întreb cât timp mai am. Înainte să încep să scriu, mă întreb dacă merită. O să am oare vreme să termin?" Şi totuşi autoarea declară că viaţa e din ce în ce mai frumoasă cu cât înaintează în vârstă. "Pe neaşteptate, eşti în vârstă, devii anonim. Nu te mai vede nimeni. Eşti încântător de liber." Pentru ultima treime a vieţii, spune Lessing, nu ne rămâne decât munca. Doar munca ne înviorează, ne bucură, ne face fericiţi. Marea taină a celor vârstnici este că"se schimbă trupul, dar tu nu te schimbi de fapt câtuşi de puţin." Desigur, aici, nereligioasa şi pragmatica Doris Lessing se gândeşte (şi cât se poate de sentimental) la suflet.
Avem şi o declaraţie de ultimă oră a autoarei, care dă semne de tristeţe, de oboseală:
"Eşti mereu mai sceptic, totul e din ce în ce mai enigmatic, mai superificial, mai ales viaţa publică. Nu mai înţelegi de ce, cum de te-ai lăsat antrenat. Tot mai des rămâi mut, fiindcă ceea ce ai de spus e mult prea dezagreabil."

çntre slăbiciune şi forţă, romanele lui Lessing se constituie într-o uriaşă autobiografie. Pentru ea, literatura este analiza post-factum a incidentului şi suspansul întregii ei opere vine din mobilitatea inteligenţei, care schimbă neîncetat perspectiva autoarei asupra propriei vieţi. Prezentul e un amestec mereu efervescent de trecut şi viitor. Pofta de istorie a romancierei e cuceritoare. Iată, de pildă, întâlnirea ei cu Henry Kissinger:
"Nu văd ce alt american de dreapta şi-ar fi dat osteneala să mă caute, ca el. A venit la Londra şi a cerut să cunoască un om de stânga. Erau toţi cu alegerile, aşa că mi l-au trimis mie. Eram duşmanul pentru el - comunistul de stânga. Sigur că nu m-a prea ascultat. Pentru el eram o "trăznită"."
Pentru această autoare - mai îndrăgostită de agora decât toţi autorii contemporani - intimitatea e nu atât sfântă cât nedeclarabilă, un lucru tabu. Literatura îi preia înţelesul, dar nu şi culoarea, parfumul:
"Sigur că am jurnale, dar nu le va citi nimeni o lungă perioadă de aici încolo. Ce se va afla când vor fi citite? Mi-e greu să cred că se poate afla ceva nou, ceva ce nu e în cărţi. De aceea mă şi miră cei care sunt fascinaţi de viaţa unui autor. Oare nu suntem goi-goluţi în cărţile pe care le scriem? Are viaţa intimă vreo importanţă altfel? Chiar atunci când faci un lucru public, ceva personal, prea puţini înţeleg exact - cei din aceeaşi generaţie, cu aceleaşi experienţe poate. Asta este, suntem cu toţii intimi prin definiţie."
Omul e în acelaşi timp etern şi exasperant de trecător: "Ce e omul? Prea imperfect pentru a fi opera lui Dumnezeu. Prea bun ca să fie pur şi simplu rodul întâmplării!" În această specie umană ameninţată din toate direcţiile, care se autodistruge înainte să fie devorată din afară, Lessing crede cu toată fiinţa ei. Ceartă specia fiindcă "nu suntem destul de inteligenţi ca rasă pentru a crea o lume nouă, pentru a împiedica distrugerea celei vechi." Creăm computere şi altele asemenea, şi prin creaţiile noastre ne aducem într-o stare de criză a civilizaţiei, din propria noastră neglijenţă. Romane ca The Memoirs of a Survivor ori The Fifth Child sunt un disperat semnal de alarmă. Un semnal rămas neperceput, o spaimă ignorată de contemporanii ei. Tocmai de aceea trebuie citate cuvintele laureatei din 2007:
"Cultura noastră se apropie de sfârşit, cred, şi îmi tot spun că n-are importanţă. Ce contează? Dar când mă gândesc la toată bucuria ei - ce tristeţe. Cândva toată lumea respecta cărţile şi lectura. Acum nu se mai respectă nici literatura, nici educaţia, ci faima scriitorului. Ce păcat."
Pierdută într-o lume a cărei filozofie a disecat-o în multe romane, pe care a prevăzut-o prin tot ce a scris (Doris Lessing este, înainte de toate vizionară), bântuită de spaima că omul se poate spulbera (mai degrabă auto-spulbera) într-o clipă de neatenţie, de nechibzuinţă, trăieşte o nelinişte care nu se poate să nu ne înduioşeze, să nu ne facă să resimţim o frăţie tandră cu această autoare ţepoasă şi totuşi atît de umană:
"Uneori mă simt un dinozaur. Tehnologia asta nouă. Nu demult am discutat pe internet, pentru Barnes&Noble, şi au sunat de peste tot - Australia, Canada, Franţa. Discuţii banale şi agreabile, dar stranii pentru mine. Nu păreau reale. La vârsta mea n-o să încep să scriu la computer deşi s-ar putea să învăţ să lucrez cu e-mail-ul, e fascinant."
Scriitoarea care a diagnosticat viaţa contemporană în absolut toate romanele ei, pe toate feţele, pe toate temele, ajunge la concluzia că pentru a scrie trebuie să renunţi la cea mai mare parte a vieţii personale. Între realitate şi creaţie e o demarcaţie fină, abia vizibilă. Poate tocmai de aceea cititorul împătimit o consideră pe Lessing feministă atunci când ea nu face decât să sfărâme convenţia femeii ca sclav al familiei, sau o bănuieşte pe scriitoare de făţărnicie când fuge de comunism după ce s-a întovărăşit cu el. Ce nu ştie cititorul este că pasiunea pentru inteligenţa care devoră toate înţelesurile (oricât de contradictorii ar fi ele) e Dumnezeul lui Lessing:
"Scriitorul se îndrăgosteşte de o idee şi se lasă în voia ei... De-aţi putea să vă închipuiţi bucuria fantastică de a apuca ideea din zbor! Cea mai mare plăcere a vieţii. Sfinte Dumnezeule, ce miracol - ideea!"
Cu cât îmbătrâneşte în viaţa reală, cu atât e mai perfect harul romancierei. E şi aceasta o explicaţie pentru care Premiul Nobel vine la Doris Lessing mai târziu decât la toţi ceilalţi laureaţi... Au mai fost şi alte premii, multe şi importante. Printre ele Somerset Maugham Award (1954), Prix Médicis étranger (1976), Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur (1981), W. H. Smith Literary Award (1986), Palermo Prize (1987), James Tait Black Memorial Book Prize (1995), Los Angeles Times Book Prize (1995), Premio Internacional Catalunya (1999), David Cohen British Literary Prize (2001), S.T. Dupont Golden PEN Award (2002). Cum zice ea însăşi, "Am luat toate premiile Europei, şi mi-a plăcut." Cu toată experienţa aceasta de câştigătoare, Doris Lessing a refuzat să fie Dame of the British Empire:
"Am fost crescută în colonii... Detestam imperiul... O mare parte din tinereţe mi-am petrecut-o încercând să-l subminez. E deplorabil să vezi un bătrân lingând mâna pe care o muşcat-o cândva. Aşa că am refuzat."
Onestitatea ei demontează orice acuzaţie. Mobilitatea intelectuală a acestei non-comuniste şi non-feministe care s-a delectat cu ambele şi apoi s-a dezis de ea însăşi o fac un creator de mare forţă. Eroii ei sunt mai reali decât realul. Intrigile ei ciuntite de lipsa oricărui final sunt coşmaruri de care, odată ce i-am citit romanele, nu mai scăpăm. Visele ei - frumoase şi urâte, greşite ori lăudabile - trec definitiv în subconştientul lecturii. "Mi s-au aplicat toate etichetele posibile, de la scriitor despre omul de culoare, la comunist, feminist mistic." La întrebarea îndreptăţită a reporterului, "Dar cine e Doris Lessing în acest moment?", autoarea răspunde exact cu motivul pentru care este în 2007 şi laureata Premiului Nobel, "Sunt - ca şi pâna cum - eu şi nimeni altcineva."