La câteva ore după anunţul decernării Premiului Nobel, Doris Lessing a ieşit pe mica platformă a casei din Londra şi a stat de vorbă cu ziariştii. "A stat de vorbă" cred că e mult spus: s-a aşezat, pur şi simplu, ţărăneşte, direct pe treptele casei, s-a lăsat fotografiată şi a răspuns întrebărilor. A răspuns, probabil, într-un stil derutant, amestecând tăcerile cu zâmbetul ironic, integrând unui monolog fără sfârşit întâmplătoarele propoziţii ale celor din jur. Copleşită de buchetele de flori, lăsa impresia unei fiinţe care participa la un spectacol ce n-o privea direct. Doar politeţea şi simţul datoriei au făcut-o să stea acolo, la dispoziţia presei, tocmai ea, femeia care se încăpăţânase de multe decenii să nu stea la dispoziţia nimănui.
Vestea primirii Nobelului a surprins-o în timp ce se întorcea de la cumpărături: jurnaliştii s-au repezit asupra ei precum ulii, gata să înşface măcar o bucăţică din această femeie măruntă, îmbrăcată în haine largi, colorate, în nuanţe de albastru. În cele două împrejurări când am avut prilejul s-o întâlnesc - o dată la New York, o dată la Cambridge - era îmbrăcată în aceleaşi tonuri: jachete albastre - de la deschis la închis - şi bluze albe. Ca într-un bun roman cu suspense, secretarul perpetuu al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, spunea că membrii comisiei trecuseră prin emoţii: au sunat-o de mai multe ori, dar nu răspundea nimeni. Cu umor, el a încercat să îndulcească situaţia - când vorbeşti despre o persoană de optzeci şi opt de ani, orice e posibil, inclusiv să afli că tocmai murise: "Doar nu era să aştepte telefonul meu... Probabil că se plimbă prin parc şi oamenii au s-o atace aducându-i vestea!"
Ştim care-a fost reacţia ei, o reacţie tipică pentru această femeie care a ştiut ca nimeni alta să pună un baraj de gheaţă fierbinte între ea şi realitate: "Am primit toate afurisitele de premii europene... Mi-a plăcut să le câştig pe toate, şi pe fiecare. Iar acum... o adevărată chintă regală!" După ce s-a gândit puţin, a adăugat: "Aud de vreo treizeci de ani că o să iau Nobelul, aşa că nu văd unde e surpriza." Când i s-a spus că e mai bogată cu şapte sute şaizeci şi cinci de mii de lire sterline, a replicat: "Ei, asta chiar mă lasă rece..." Spre frustrarea ziariştilor a intrat în casă şi a răspuns telefoanelor care o asaltau. Nu înainte de a le mai da o mostră de umor negru britanic: "Nu pot spune că sunt copleşită de surpriză. Am optzeci şi opt de ani şi probabil s-au gândit că nu pot da Nobelul unui mort, aşa că mi l-au dat mie, înainte de a-mi lua adio de la viaţă!"
Nobelul este, o ştim, o afacere politică. Mai precis, o afacere a stângii mondiale. Priviţi lista premiaţilor din ultimii treizeci-patruzeci de ani şi nu veţi descoperi altceva decât "umanişti", agenţi-salvatori ai lumii a treia, "ecologişti", corecţi politic, conformişti ai muzicalei ziceri "liberté, egalité, fraternité", scrântiţi întru Stalin, Mao sau Castro (când spun Castro, mă gândesc mai ales la doi extraordinari prozatori, Hemingway şi Márquez, căzuţi, ambii, într-o pasiune morbidă faţă de bărbosul Fidel.) Probabil că ultimul non-stângist laureat a fost T. S. Eliot, în 1948 - dar, după cum se înteţesc atacurile la adresa lui, observ că nu i se iartă acest lucru. Până la un punct, Doris Lessing ar corespunde portretului-robot: multe din cărţile ei arată o puternică implicare socială, proslăvind binecunoscutele valori cu care s-a hrănit umanitatea de la Revoluţia Franceză încoace.
Problema e că, de câteva decenii, Doris Lessing nu mai e Doris Lessing. Membră a partidului comunist, posesoare ardentă de carnet roşu, feministă acerbă, sprijinitoare a mişcărilor de eliberare din Africa, ea a făcut o rotaţie de o sută optzeci de grade, lăsând pe mâinile altora mai vrednici torţa "umanismului socialist" şi a fericirii obligatorii. Şocul citirii raportului secret al lui Hruşciov, în care erau denunţate crimele lui Stalin şi apoi, în 1956, revoluţia anticomunistă din Ungaria, au îndepărtat-o definitiv de iluziile (care au sfârşit mereu în crime şi asasinate) ale comunismului. La începutul anilor '90, când am întâlnit-o la o conferinţă în New Jersey, a cărei temă era "Intelectualii şi schimbările politice în Europa Centrală şi Răsăriteană", am fost uimit s-o descopăr printre participanţi. "Am fost şi eu comunistă, aşa că mă simt datoare să vin să văd ce s-a ales din ideile pe care le-am susţinut!"
Despărţirea de comunism a fost brutală şi definitivă. Idila cu feminismul - un caz particular al ideologiei de stânga - a persistat o vreme. Mult mai puţin decât se aşteptau suporterii ei, şi mai degrabă într-un fel de răstălmăcire a mesajului cărţilor sale. Faptul că eroinele erau femei puternice (Martha Quest, Anna Wulf, Kate Brown) le-a plasat aproape automat în categoria "feministelor". În 1982, la o reeditare a capodoperei sale, The Golden Notebook, Doris Lessing redimensionează drastic proiectul feminist, subliniind calea greşită pe care au mers ideologii săi: "Nu cred, totuşi, că Women's Liberation va produce mari schimbări - nu pentru că în scopurile ei ar fi ceva greşit, ci pentru că întreaga lume a fost împinsă spre alte structuri de cataclismele prin care trecem: probabil că în clipa în care vom fi ajuns la capăt, dacă vom ajunge cândva, toate scopurile mişcării vor apărea drept foarte mărunte şi caraghioase".
Romanciera atrăgea, de fapt, atenţia, asupra exceselor, politizării şi transformării în ideologie agresivă a unei concepţii în care orice om normal vede o acţiune cât se poate de firească: egalitatea dintre sexe. În 2001, în cadrul festivalului de la Edinburgh, Doris Lessing a şocat încă o dată - şi definitiv - când a vorbit despre ceea ce se întâmplă cu feminismul actual. În opinia ei, e vorba de o gândire "insidioasă şi leneşă", care a modelat felul cum sunt văzuţi astăzi bărbaţii: "Sunt şocată de felul negândit, devenit parte a a culturii noastre, în care bărbaţii sunt trataţi în mod automat drept gunoaie." Ca să nu mai existe nici o urmă de îndoială a eforturilor de a se distanţa de imaginea de activistă feministă, cel mai recent roman al ei, din 2007, The Cleft, este un veritabil discurs antifeminist: femeile sunt tratate drept vanitoase şi leneşe, în timp ce bărbaţii sunt priviţi ca întrupare a spiritului aventuros şi inovator. Ei, nici chiar aşa...
Născută în Iran (Persia), crescută în Rhodesia de Sud (Zimbabwe) şi afirmată ca scriitoare în Anglia, Doris Lessing a rămas, până în clipa de faţă, o femeie simplă, cu ocupaţiile unei casnice, care a plecat de-acasă la cincisprezece ani, s-a măritat la nouăsprezece, a divorţat, s-a măritat din nou, a născut trei copii, dar a fost confiscată de-o singură obsesie, scrisul: "Nu ştiu de ce trebuie să scriu. E un lucru pe care pur şi simplu trebuie să-l fac. Dacă nu scriu mai multă vreme, devin foarte nervoasă. Dac-ar trebui să mă opresc, probabil c-aş începe să umblu pe străzi şi să-mi spun mie însămi, cu glas tare, poveşti". Sună a text parcă dinainte pregătit pentru astfel de ocazii, deşi nu e. Nu e, pentru că stilul Doris Lessing respinge orice idee de premeditare şi calcul. A fost comunistă şi apărătoare a drepturilor omului şi nu s-a ascuns. S-a ridicat apoi împotriva consecinţelor oribile ale ideilor pe care le-a susţinut. Şi a făcut-o de fiecare dată direct, cu simplitate, şi cu o copleşitoare demnitate.
Marele critic Alan Bloom afirmă că Doris Lessing a fost răsplătită cu Nobelul din motive de "corectitudine politică". Rareori mi-a fost dat să aud gugumănie mai mare. Dacă ravagiile corectitudinii politice se vor opri vreodată, acest lucru se va întâmpla şi pentru că primul volum al autobiografiei lui Doris Lessing, Under My Skin (1994), începe cu aceste rânduri scrise despre mama sa, dar care i se potrivesc de minune şi ei: "Era foarte frumoasă, dar n-o interesau decât caii şi dansul..."