Una din căile mai puţin, dacă nu deloc, bătute ale interpretării capodoperei lui Negruzzi e referirea la simboluri transcendente care guvernează o lume, altminteri, foarte ancorată în concret. Totuşi, ele abundă.

Chiar de la început, când se întâlneşte cu vornicul Bogdan, viitorul domn îşi pune o dorinţă: să dea Dumnezeu să nu aibă nevoie să facă ce-a făcut Mircea-Vodă la munteni. E vorba de Mircea Ciobanul, soţul Chiajnei-Doamna, care le aranjase boierilor un ospăţ de împăcare după metoda pe care Lăpuşneanu o va face celebră. Aşadar, planul se scrie dintru pornire şi răspunzătoare e, de bună seamă, vrerea divină.
Cuvintele cele mai citate din nuvelă pun laolaltă o aluzie biblică („dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pe voi”) cu o mare şi sângeroasă hotărâre: „şi voi merge cu voia, sau fără voia voastră”. Paradoxul e, se vede, total. La aşa discurs, Moţoc reacţionează confundând de-a dreptul planurile, pentru ca mai apoi să le despartă: „Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzând în genunchi, nu ne pedepsiţi pre noi după fărădelegile noastre! Adă-ţi aminte că eşti pământean, adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi!”. Ce răspunde Domnul, cu perfectă luciditate, este, iarăşi, un avertisment în clar: „te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului”. Şi soarta lui Moţoc este pecetluită, deodată cu a celorlalţi boieri, în numele, iată, al unui scop mai înalt.
Ameninţătorul, nu în ordinea lumii acesteia, ci a celeilalte, „ai să dai sama, doamnă”, e tot din recuzita veterotestamentară, a răbojului răzbunărilor. De această ordine veche, clădită pe sânge, Lăpuşneanul pare că vrea să se despartă, invocând, în al treilea act, Capul lui Moţoc vrem..., nici mai mult, nici mai puţin decât iubirea de aproape! Însă mincinoasa lui convertire nu-l va scăpa de împlinirea previzibilă a legii vechi. După ce se întâmplă ceea ce le era scris boierilor naivi şi lui Moţoc, Lăpuşneanul însuşi intră în acelaşi joc al sorţii. Se îmbolnăveşte, puterile îi slăbesc şi apropiaţii îl tund călugăr. E un fel de a ispăşi greşelile lumeşti. Însă fostul domn nu ia în calcul o asemenea posibilitate, şi singur îşi forţează ieşirea mult mai violentă din scenă. Se cunoaşte sfârşitul lui, când mitropolitul îl transformă în jertfa care va încheia, simbolic, o domnie apăsătoare pentru ţară. E singurul fel sub care legea pe care omul bisericii o slujeşte ar putea accepta crima. Pentru eliberarea tânărului Bogdan, fiul lui, şi proaspătul Domn, de păcatele din neam.
Se vede că Negruzzi nu doar că le foloseşte, ci aproape că abuzează de referirile la scripturi, plasând întreaga acţiune în raza unei fatalităţi pe care deciziile individuale o schimbă foarte puţin. Rosturile sunt de multă vreme stricate, plata poliţelor coboară adânc în istoria Moldovei, aşa încât nu încape gând de iertare sau de reaşezare a lucrurilor altfel decât plătind răul cu rău. Pilda christică pe care Lăpuşneanul o invocă, răstălmă- cind-o (culminând cu un nu vă temeţi devenit o probă de sadică viclenie), nu prinde în nici un fel. Dumnezeul acestei lumi cvasibarbare e încă jupânul aruncător de pedepse, iar comportarea Domnului decurge din această conştiinţă, a nevoii de a înfăptui ordinea cu cruzime. Din punctul lui de vedere, limitat la legea în care a fost crescut, e acoperit. Ideea de reciprocitate în rău (conţinută, până la capăt, în răsunătorul „de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”) nu-l părăseşte nici o clipă. Pentru momentul lui istoric şi spiritual, nu iese cu nimic din tipare (dovadă povestea de succes a lui Mircea Ciobanul). Pentru noi, judecători ai faptelor după legea nouă, a unei credinţe miloase, e un locatar de ospiciu. După ce calapod, însă, îl măsura Negruzzi? Înclin să cred, date fiind simbolurile presărate pretutindeni, că după vechea normă. Şi atunci, în ochii pă- rintelui lui, Lăpuşneanul e mult mai puţin excentric, faţă de lumea în care se mişcă, decât ne-a apărut nouă atâta timp.