The Childhood
of a Leader
(Copilăria unui lider, 2016)
Regia: Brady Corbet; Scenariul:
Mona Fastvold, Brady Corbet; Cu:
Stacey Martin, Robert Pattinson,
Liam Cunningham, Bérénice Bejo;
Gen film: Dramă, Horror, Mister;
Durata: 115 minute; Produs de: Bow
and Arrow Entertainment; Distribuitorul
international: IFC Films.
Prezent la Festivalul Internaţional
de Film de la Veneţia în 2015, primul
lung metraj al actorului Brady Corbet
a atras atenţia, obţinând Premiul
„Luigi de Laurentiis” pentru Debut.
În fapt, filmul cu un scenariu semnat
de Brady Corbet şi Mona Fastvold
reprezintă o ecranizare liberă a nuvelei
omonime (L’enfance d’un chef) a lui
Jean Paul Sartre, publicată în 1939,
pe fondul ascensiunii Germaniei
naziste. De altfel, nu este singurul
text al scriitorului cu trimiteri la
contextual istoric imediat. Pe baza
nuvelei menţionate, Corbet proiectează
un fragment al traseului destinal al
unui viitor dictator pe canavaua istorică
a sfârşitului Primului Război Mondial
şi al semnării Tratatului de Pace de
la Versailles, aşa cum o serie de
imagini de arhivă vin să sublinieze.
Un secretar adjunct la biroul
secretariatului de stat american (Liam
Cunningham), membru al administraţiei
Wilson, jucând un rol important în
economia acestor tratative rezidenţiază
alături de soţie (Bérénice Bejo) şi
unicul fiu la o vilă în apropierea
Parisului. Soţia sa, o ferventă catolică,
se ocupă de educaţia băiatului,
care are în jur de 7 ani, cu o figură
de heruvim, fapt pentru care este
şi ales să interpreteze un rol de înger
în Vicleimul local. Atenţia se focalizează
asupra acestui enfant gâté, iar regizorul
organizează o „naraţiune” în trei
capitole considerate relevante pentru
evoluţia ulterioară a copilului spre
viitorul lider totalitar. De la bun
început, premisa că o explicaţie deplină
a unei deveniri este recuperabilă din
câteva secvenţe biografice are o doză
substanţială de risc care decurge din
absenţa unei părţi nu doar importante,
ci şi esenţiale a buildungsromanului,
cea a adolescenţei şi a primei tinereţi.
Trei episoade, trei momente de furie
care deformează copilărescul până
la respingător şi chiar patologic
constituie argumentul invocat de
regizor. Există o povestire minunată
a lui Dino Buzzati, Povero bambino!,
apărută în 1966, unde băieţelul apelat
cu numele de Dolphi pe care copiii
îl resping şi-l brutalizează, se adresează
unei mame insensibile care-i aplică
propria corecţie, mamă care răspunde
– finalul ne-o dezvăluie – la apelativul
de Doamna Hitler. Explicaţia e livrată
prin acest vechi truc scriitoricesc,
Dolphi, băieţelul chinuit de ceilalţi,
frustrat de afecţiunea şi înţelegerea
maternă va deveni atotputernicul
şi necruţătorul Adolf Hitler, dacă ştii
să citeşti semnele. Filmul lui Corbet
se referă la aceste semne pe care
le investeşte cu forţa de predicţie a
devenirii ulterioare. Mai mult chiar,
încearcă să expună această dimensiune
psihologică a instabilităţii printr-o
explicaţie a unui context familial. În
ce constă prima manifestare bizară?
Băiatul ieşit de la repetiţia unde joacă
rolul îngerului care-i anunţă pe magi
de naşterea Mântuitorului, aruncă
cu pietre în enoriaşii care ies la rândul
lor de la vecernie. Motivaţia gestului
nu reiese nici din dialogul dintre
mamă şi fiu, nici din acela dintre băiat
şi preotul distins şi amiabil care
conduce parohia. Trebuie spus că
preotul nu are nimic din severitatea
uscată a unui dogmatism insensibil
la psihodramele copilăriei. Copilul
apare închis în sine, aşa cum gestul
de politeţe comandat este unul lipsit
de conţinut, un simplu act mimetic
oportunist. În mod cert, figura sa
efeminată, o frumuseţe echivocă
accentuată de pletele bogate care
provoacă o confuzie făcând ca băiatul
să fie luat drept fată generează la
acesta o reacţie furioasă. Cel de-al
doilea moment de criză este anticipat
de mai multe inadecvări, de la mici
ricanări şi răspunsuri care relevă o
inteligenţă ascuţită, o intuiţie care
vizează subversivul la gesturi brutale.
O mângâiere, semn aparent de afecţiune
îndreptat către profesoara sa, Ada,
este urmată de un gest inopinat,
băiatul îi prinde sânul cu mâna. Nu
atât îndrăzneala, cât brutalitatea
gestului, nu mângâiere, ci apucare
este ceea ce surprinde şi vexează.
Copilul este introdus în jocul de putere
al mamei, îşi manifestă insubordonarea
faţă de un tată lipsit de afecţiune,
distant şi brutal. Toate aceste elemente
justifică pentru Corbet configurarea
unui conflict oedipian rău lichidat.
Lipsa de afecţiune dintre soţi, sugestia
unor frustrări sexuale, bigotismul
mamei şi o exercitare prost controlată
a autorităţii conduce la o formă de
deviere comportamentală a băiatului,
susceptibilă de a trage un semnal de
alarmă. Sesizând momentele critice,
acest băieţel se dovedeşte un fin
manipulator al situaţiilor, un mod de
a-şi exercita o putere incipientă asupra
celorlalţi. Într-un fel, comportamentul
lui aminteşte de cel al băiatului din
Comedia inocenţei (2000), filmul lui
Raoul Ruiz, de o perversitate cu atât
mai tulburătoare cu cât ea se manifestă
sub masca inocenţei. Fiul aşezat la
masa unde invitaţi de seamă din lumea
politică şi culturală participă la cina
oferită de către secretarul adjunct,
pentru a sărbători semnarea de către
toate părţile a Tratatului de Pace de
la Versailles, creează un scandal
monstru atunci când invitat să spună
rugăciunea scandează furibund
„Nu mai cred în rugăciuni” şi face o
criză de furie pălmuindu-şi mama în
faţa tuturor. Corbet plasează acest
rechizitoriu privitor la familie ca
acompaniament al rapelului la psihismul
abisal al unui copil cu probleme
comportamentale serioase, ceea ce
creează o oscilaţie între două registre
interpretative. O dată contextul familial
ar explica devianţa, comportamentul
aberativ, disfuncţional al viitorului
lider maximo, în al doilea rând explicaţia
decurge din ceva care nu mai ţine de
contextul familial, o anormalitate
incipientă şi ineluctabilă, ceea ce
ne aduce în faţa răului pur. Răul
transpiră în copilul cu chip de înger,
contextul familial este doar un factor
agravant, în comportamentul compulsiv
al acestui domn Goe american. Ca
şi la Dolphi, personajul lui Buzzati,
se pot citi semnele dictatorului ce va
deveni. Este acest salt obligatoriu?
Dacă ne-am întoarce la răsfăţatul
domn Goe al lui Caragiale, ne pune
textul la dispoziţie elementele care
să autorizeze proiecţia liderului
discreţionar şi egocentric al unui
regim dictatorial? Îmi este greu să
cred că scriitorul a avut această intenţie,
dar interogaţia rămâne: ce ar putea
face domnul Goe dacă i s-ar încredinţa
o ţară? Ar deveni el un Goe Hitler?
În filmul lui Corbet, într-o logică
deterministă, saltul sau mai precis
scurtcircuitul biografic de la existenţa
acestui băieţel răsfăţat la liderul
totalitar se face într-o scenă distopică,
imaginând o baie de mulţime a
dictatorului căruia politicienii îi conferă
întreaga putere. Cel care iese din
maşină (Robert Pattinson), îmbrăcat
într-o uniformă care aduce nu cu cea
fascistă, a se vedea şi soldaţii înşiruiţi
pe margine, – ci mai degrabă cu
cea a unei foste republici sovietice
este un tânăr cu o figură halucinată,
camera distorsionând imaginea mulţimii
în delir pe fondul unui amalgam sonor
agresiv, cum este toată coloana sonoră
asigurată de Scott Walker. Există
un demers similar şi, în acelaşi timp,
considerabil diferit în filmul lui Michael
Haneke, Panglica albă (2009), unde
o întreagă generaţie apărută în timpul
Primului Război Mondial, aflată la
vârsta copilăriei, se manifestă în
dezacord faţă de generaţia taţilor. În
acest dezacord care ia expresia
unei cruzimi gratuite, Haneke întrezărea
configurarea profilului viitorului tineret
nazificat, lipsit de afecţiune şi empatie.
Deosebire majoră, Haneke nu realiza
o demonstraţie, lăsa lucrurile suspendate,
neclarificate, nedefinite, apropiate
de sicitatea brutală a unui fapt divers.
Ceea ce reprezintă o reuşită la Corbet
constă în surprinderea acestor devianţe,
a derapajelor, a unei reflectări a unor
procese de profunzime care au loc în
evoluţia psihoafectivă a unui copil.
Acolo unde regizorul îşi propune să
citească profilul psihologic al dictatorului
prin examinarea câtorva episoade
investite ca fapte clinic-ilustrative
filmul devine tezist. Însă, nu e mai
puţin adevărat că în accentul pus
pe reconstruirea atmosferei tensionate
din epocă, a tensiunilor care răzbat
dincolo de filtrul diplomatic pe care
decidenţii politici îl pun între ei şi
ceilalţi, Corbet reuşeşte să creeze un
cadru în care alături de răul deja făcut
se insinuează un altul pentru viitor.
Iar acest rău poartă masca inocenţei,
aşa cum numai răul ştie să poarte
măştile idealismului.
