Despre el scriu gazetele şi, din cînd în cînd, romanele. Este amicul doamnelor şi indignarea domnilor, cîteodată galant, întotdeauna întortocheat, cu inimă largă şi posibilităţi mici. O legendă timidă şi-o veşnică nemulţumire i-au însoţit tot timpul viaţa şi opera. Cîţiva i-au jurat iubire, atîţia alţii l-au suportat. Cum, cu gîndul la ce-a fost, îl suportăm şi noi astăzi, întorcîndu-ne la el de te miri unde. La Bucureşti şi, uneori, în Bucureştii de altă dată, mărturisirea afectuoasă, de la jumătatea scurţilor ani frumoşi, a lui Bacalbaşa. În patru volume, măsurînd lumea dintre 1871 şi 1914. Anul revoluţiei (de la Ploieşti) şi anul războiului. Primele două, apărute în '27 spre '28, la Editura Ziarului "Universul", sînt, legate în scoarţă verde, peste coperta lor de-adevărat, cu Turnul Colţei dominînd, din desen, cîteva turle de biserici, cronica tandru-exactă a unui sfîrşit de secol. 1900 e, în timpul oraşului, o stavilă mai puţin strictă decît altele. Profit, însă, de convenţie şi mă opresc, deocamdată, la aceste două cărţi, de pînă la... răscoala ţuicarilor. În an de secetă.

Nu cred că trebuie să-i spun nimănui din cei care păstrează, în adăpostul bibliotecilor, un Bucureşti de uz secret, altul decît cel pe care-l întîlnim zilnic şi căruia mai că-ţi vine a-i spune, cu o butadă, pare-se, a lui Enescu, pe urmele cine ştie cărui călător francez, boue qui reste, ce încîntare, strecurată în istorie, este această carte din mai multe cărţi. Nişte memorii scrise în răspăr cu voinţa fiecăruia de-a se arăta bun, adevărat şi frumos, fără nici o vorbă despre lumea pe care a trăit, despre locurile prin care a umblat. A vorbi "numai despre alţii" e ceea ce Bacalbaşa încearcă şi reuşeşte. O probă rară a putinţei de-a răsplăti, de-a onora, recunoscînd o inevitabilă, superbă în slăbiciunea ei, dependenţă sentimentală. De leatul şi de locul nostru.

1871 e anul cunoştinţei cu oraşul. La ceas de seară, din han în han. Portretul coanei Uţa, hangiţă de rit oriental, "bucătăreasă de mâna întâi, mâna dreaptă a bărbatului pentru cârmuirea fondului de comerţ şi prietenă de mâna stângă pentru mulţi clienţi pe alese" (p. 7), potriveşte cheia pentru stilul acestei aplecări spre ieri. Calamburgiu, ironic, dulce-mîlos, cu capcane, care te prinde şi te duce. Într-un cuvînt, bucureştean.

"Mazeta" intră, cu încetul, în rîndurile supravieţuitorilor cu orice chip pe vremea, e drept, cînd şcoala vieţii era doar un răsfăţ mai năstruşnic, între colegi. Şi amintirile din şcoală, cu gust de savarină, ca orice asemenea amintiri, se amestecă, natural, cu politica liberală. Ea domină scena, în aceşti primi ani, de pînă în 1885, cînd moare Rosetti. Pasiunea de a cerceta, retrospectiv, ziare care atunci nu te-au interesat, şi de-a încerca să înţelegi, în toată lupta lui ascunsă staturii tale de-o şchioapă, un timp care a fost al tău fără, de fapt, să fie, mai degrabă fiind tu al lui, va deveni, pe vreme ce venim spre anii noştri, un manierism. Al colajelor suprapuse. La Bacalbaşa este, încă, studium, înclinaţie, curiozitate. Dorinţă de a ieşi dintr-o viaţă care îşi poate fi foarte suficientă, spre a o împinge în miezul evenimentelor, care nu te cheamă dacă nu te duci.

Sufletul epocii, pe care sîntem tentaţi să-l tragem în foiţe glamour, e dezvelit în partea lui chinuită, a costurilor de facere a unei ţări. Un Carol descurajat de moravurile Principatelor de adopţie, o luptă politică ceva mai alegro decît în comedia scrisorilor pierdute, petiţii, partizanate, nemulţumiri. Oameni care ies din scenă, ca bătrînul Heliade, speranţe care intră, ca Hasdeu. De la literatură la finanţe, şi de la teatru la sport - cu detalii asupra reprezentaţiilor, mergînd pînă la preţul locurilor, respectiv cu toate rezultatele tragerilor, pentru întîia oară organizate în chiar 1871 - Bacalbaşa restituie istoria documentată a unui om citit. Într-un singur loc procedează diferit, anume în partea numită Oraşul. Aici, e oraşul cunoscut, nu acela aproximat din hărţi şi din statistici. Clădirile neridicate încă, pe care le ai în faţa ochilor cînd scrii, şi clădirile care nu mai sînt, pe care le vezi cînd îţi aminteşti, umplu acest oraş nici de ieri, nici de azi. De altă dată, fiecare înţelegînd prin asta ce vrea. Acel altă dată care dă de înţeles că e timp, că discuţiile nu se termină şi că oamenii nu se despart. O vreme.

"Au trecut 50 de ani şi par'că era eri. Am rămas fireşte tot ce-am fost şi mi se pare că nimic nu e schimbat. Văd, ca şi în copilăria mea, tot felul de oameni cu tot felul de vârste, şi văd sexele diferite, şi soldaţi trecând cu pasul târâş şi preoţi cu bărbile lungi şi cărunte şi mi se par toţi că sunt aceiaşi." (p. 70) Nu tot aşa rămînem, toţi, în ospeţie la acest vag şi solemn altă dată?

Cilibi Moise, Chimiţă, Sînge-Rece, Bărbucică sau Ibric erau oamenii lui, de neam amestecat. Un cinism şăgalnic, dacă i se poate spune aşa, e reţeta vieţii lor, şi-a vieţii lîngă ei. Într-un oraş care dispreţuieşte statornicia, fiecare e singur, în fond. Obligat, însă, la ieşirea în lume. Leacul, verificat, al oricărui fiasco.

Şi istoria mare-mică merge mai departe, cu poveşti din Bucureştiul pe vremea ruşilor, cu anii tot mai scurţi, pe măsură ce se precipită evenimentele, cu intermezzo-urile de anecdote din studenţie, cu Lucia de Lamermoor la Operă, cu Claymoor, în arenă. Cu cronici vesele şi triste, la vremuri nu mai prejos. Cu Camera care "fierbe ca o oală de smoală." Cu încleştările din nimic şi cu vorbele din orice. Trecătoare. La nesfîrşit.
N-aş şti să spun, vorba unui celebru fals epilog, ce s-a mai ales de domnul B. În seara de Sfîntul Dumitru, protectorul lui, şi (sau mai ales...) cu numele scurt, deopotrivă de sudalmă şi de alint, Mitică, îi dedic, pentru memoria lui, pe care n-a pus niciodată preţ, aceste rînduri îngîndurate...