Antologia personală Laptele negru, împreună cu antologia Climatul fulgerului: poeme regăsite, 2001, oferă o perspectivă de ansamblu mai aproape de ordinea şi aventura poeziei lui Radu Ulmeanu. Priveliştea se desfăşoară pe întreaga rută începând dinaintea apariţiei primului său volum din 1979, Patinoar, şi până la cea mai "recentă" poezie, din iulie 2005, selectiv cuprinse în antologia de faţă. E o reaşezare a poemelor într-o formulă care indică adevărata cronologie, de la 1965 încoace. Poetul a parcurs, cum se vede, promoţiile principale de la şaizecism la nouăzecism, încât domeniul său se arată în context şi în "figura" sa, greu de înseriat. Fiindcă avem de-a face cu o poezie care, deşi se întâlneşte cu cea a unor poeţi mai vechi şi mai noi, are însemnele ei particulare. Pentru cine intră atent pe acest tărâm e clară relaţia dintre "vocea" proprie şi voinţa de comunicare cu lumea poetică. Funcţionează bine ecuaţia apropiere-despărţire, încât, şi în cazul lui Radu Ulmeanu, refuzul "modelelor" nu exclude convergenţele. Dar, neîndoios, există o parte a sa de lume unde "colcăie" "stelele şi pustiul": "Cu ochii rupţi / de sete mă întorc / în jurul sufletului meu şi rabd / să mă desfacă umbra mea, / sub casă aşteptând să vină mirii. // O linişte de foc se face scrum, / pe zaruri albe se roteşte / luna şi strigă-n polul nord / al morţii mele pinguinii" (Pe partea mea de lume, 1968). "Întâlnirile" au loc mai ales cât priveşte raportarea la Cosmos, dar, repet, contează înainte de orice inspiraţia orgolioasă şi simplă, în registrul poetic al emfazei ludice: "Nu-mi trebuie modele / pentru facerea lumii, / doar un ciripit de pasăre / ca impuls iniţial" (Argument). E marota romantică a înfruntării Creatorului suprem: "Stă acum singur poetul / faţă în faţă cu Dumnezeu / şi se privesc în lumina ochilor. // Se citesc unul pe celălalt, / se comentează unul pe celălalt, / iar lumea petrece la picioarele lor, / pe când luna le brăzdează cu sânge retina". E universul cel bine organizat şi cu opoziţiile lui coincidente, de la suavitate la apocalipsă. O lume de-o dinamică iradiantă, care mizează cel mai mult pe re-creare şi ambiguitate, special pe intensiune. "Erau în mine două lumi", una a iubirii şi alta demonică, una a recuperării lumii paradisiace, alta a confruntării cu neantul şi logosul constructiv, cu cerul şi pământul, cu materia şi spiritul. Vitalismul din "lupta cu inerţia" e transferat, de la bun început, în zona expresionismului deopotrivă elegiac şi frenetic. Fără a face caz de analogie, deoarece contează cel mai mult "domeniul" personal, nu-i păguboasă, pentru aceasta, menţionarea ecourilor de pe ruta Rilke-Blaga, Ioan Alexandru-Gheorghe Pituţ, precum şi efectul general de temperatură moderată post-expresionistă, potrivită cu firea poetului nostru.
Motivul central este cel al cosmosului erotizat, dar şi al principiului organizator prin spirit şi cuvânt, formule atât de dragi modernităţii "înalte", însă, de la o vreme, încercate de ţinuta mai degajată a unei noi perspective. În această primă fază, cosmogonia orfică pune stăpânire în poezia lui Radu Ulmeanu, sub forma cuplurilor gemene, diurne şi nocturne, de unde şi mijloacele expresive specifice: ambiguitatea şi oximoronul. Aşa se instituie tensiunea şi surpriza. Cosmogonia orfică uneşte cerul cu pământul, asigură dinamica structurilor, spiritul şi senzualitatea. Ea, iubita, este "vinovatul din vis" şi "mama acestor nemaivăzute minuni", fecunditatea, cântecul de viaţă şi moarte. Centaurii urlă în genunchi spre cer ca să îmbălsămeze lumea, iar deasupra celor doi îndrăgostiţi cade nemurire din cer. Convenţia impetuozităţii, "carbidul senzual" din această parte de lume se atenuează treptat la "porţile nopţii" şi ale somnului, singurătatea în doi acoperă o lume "necunoscută şi rece". E, totuşi, o durere retorică, fiindcă sună eminescian, "cu jale", şi ca o chemare cerească: "Rară eşti pe pământ şi rară în cer, / şi singură, acoperită de rouă. / Trupul meu fulgerând / te taie în două" (Trupul tău). S-ar putea vorbi de sensibilitate fără urmă de sentimentalism şi de abstracţiuni dezumanizate. Viziunea nu merge până la oracular, căci expresionismul intră sub presiunea realităţii şi în consecuţie cu câteva note suprarealiste.
Reflexivitatea lipsită de abstracţiuni (sic!) are mereu în vedere intuiţia elementelor şi misterul creaţiei, bazate pe acelaşi procedeu al asocierii opuselor. Răsturnând o zicere a lui Brudilliard, se poate spune că poetul nu moare nici ca realitate şi nici nu se produce ca factor cosmicizat. Cosmosul, "suavul balaur", freamătă între ebuliţie şi torpoare, în timp ce dedublările fac legea, potrivit naturii umane, acum între suavitatea umbroasă şi nelinişte, între muzica sferelor şi noaptea adâncă. Laptele cosmogonic ajunge la întunericul existenţial, astrele şi chiar lumina sunt negre, o zăpadă care cade "atât de limpede că se făcu noapte" într-un "univers letal". Se pare că patetismul nu-i pe potriva latifundiului propriu. Timpul mistic se întâlneşte cu timpul eroic într-un Babilon din care lipseşte lumina dintâi şi tronează "bestia primară". "Imagistul" ironic vine, în acelaşi timp şi din ce în ce e predispus mai degrabă să submineze catastroficul prin iluminare, prin desene gracile şi melancolii mai mult sau mai puţin prefăcute, uneori atingând cotele burlescului, anume când închipuie lumea ca spectacol. Acum, tonul coboară, nu neapărat la modul carnavalesc, dar ca o intrare într-un labirint butaforic, plin de măşti şi de zei cu feţe triple. Poetul vede într-un autobuz un înger pervers, el însuşi joacă rolul de "înger cu obrazul de foc", se implică în spectacol. Narativul şi oralitatea închipuie o reprezentaţie epopeică, în care fantezia poetului îşi găseşte cel mai prielnic teren: "Erau acolo în sala teatrului vreo treizeci de tineri poeţi / care îşi recitau poeziile în faţa unei săli arhipline, / când deodată izbucni un incendiu, mai întâi mirosul de fum / se simţi, / apoi câteva voci de afară, un vacarm discret, câte un ţipăt înăbuşit, stingher, până când / uşa se dădu în lături şi un om scăpă înăuntru, / de parcă marele lui vis ar fi fost o viaţă întreagă / să năvălească într-un teatru şi să răcnească: / Arde! Şi-apoi să fugă..." (Spectacol). Relieful straniu trece prin transfigurarea pe cât de absurd-existenţială pe atât de relaxat-ironică, un amestec de fantezie lirică şi badinaj. Poetul, mai aproape acum de "dulcele stil clasic" şi de parodicul sorescian, stă de vorbă cu destinul, dialoghează cu iubita pe tema melancoliei şi a procreaţiei, invită iubirea "ciudată", materia, să se conştientizeze de sine, să se bucure de "tinereţea şi cruditatea spiritului". Este imperios, şarjează, ca poeţilor să li se atârne "o pereche de testicule sociale", să nu mai cânte cu vocea lor diafană "din stradivariusul / fiinţei lemnoase, de extracţie mioritică". Social, în sensul ieşiri din intimismul romantic-modernist şi al pătrunderii în cotidian, dar cu mai multă temeritate subtextuală, care să nu îngenuncheze tânguitor, "gata să se înalţe ca aburul / animalelor de jertfă pe altarele patriei" (Precum sămânţa). Era în anul de graţie 1977. Poetul se mai adresează unui interlocutor, care poate fi el însuşi, să iasă în arenă, "cu liberul tău arbitru", şi să înlăture vălul Mayei, lirica oraculară a adevărurilor eterne. Începe totodată subestimarea ficţiunii şi "lauda" prozasticului şi a "recuperării" livreşti. Inclusiv a iubirii, pe care o caută pretutindeni, în lumea cea de toate zilele şi în vreo "bolgie secretă": "Poate de aceea l-am citit pe Dante, / poate de aceea l-am citit pe Homer, / am refăcut nenorocitul drum al lui Orfeu / căutând-o pe Euridice, / M-am rostogolit nemernic căutând să mă prind / de traiectoria lui Hyperion" (Te căutam).
Radu Ulmeanu a început să "povestească" după toate strategiile povestirii, plus asocierea unor tărâmuri şi termeni aparent incongruenţi, cu o ironie dintre cele rafinat-ingenioase. Domeniul se configurează mai personal, surprizele se ţin lanţ, patetismul, sentimentalismul, temele "mari" ale poeziei sunt luate în răspăr, cu maliţiozitate benignă: "Iar poezie şi iar poezie, mereu poezii, / mereu în lumea asta mitomană..." Şi, de tot confesiv-eseistic: "Urăsc poezia şi-mi doresc totodată / Moartea fierbinte de a trăim, / spunea trupul meu ca o biserică în ruină ş...ţ // Stătea abătut / şi se gândea cu mintea lui gânditoare / şi mintea lui gânditoare atingea rana lăsată de gând" (Stare). "Parasonetele" inventează nu doar la nivel formal, au şi un fond deghizat romanţios. Cam subversivă e tema Apocalipsei , în ciuda gravităţii simulate. Aforismul şi definiţia abia se ţin să nu dea la iveală parodicul: "Uneltele Apocalipsei / nu sunt altceva / decât elementele / logicii poetice / în desfăşurare". Aceste "unelte" s-ar găsi în "gândul veritabil", care prima oară se îndreaptă către "fiinţele ciudate lipsite de gânduri", apoi către transcendentul aflat lângă el, în persoana "adoratei". Un scenariu, în vizită la Dumnezeu, perforează "himenul universal", demistifică Frumuseţea, Spiritul epurat de materie, principiile statornicite, idealurile fără substanţă, viaţa însăşi care, de fapt, e moarte. Nimic n-ar mai fi temeinic pe lumea asta decât cuvântul. Căci, în definitiv, "Apocalipsa a-nceput / odată cu creaţiunea, / confundându-se".
Între timp, sonetele, fără titlu, impecabile formal, erodează "clasicismul furibund", se umplu de aluzii şi referinţe. Ironia bacoviană este răsturnată în parodie: "E toamnă fascinantă şi nervoasă. / Iubita îşi doreşte un amant. / Bacovia în mine, delirant, / bea un pahar de vin, se simte acasă". "Închipuit" este sonetul care imploră iubirea "precum Baudelaire", asemenea alt sonet trist "ca-n Mallarmé"), unde este recuzată dogma "fără frâu", dar celebrat cuvântul. Altădată, îl chestionează pe Creator, în dicţiune argheziană, tot parodic: "Doamne, acest infern întunecat / eu l-am umblat, adânc l-am cercetat. // Am respirat catran, pucioasă, foc, / viaţa şi sufletul le-am pus în joc ş...ţ // I-am căinat pe păcătoşi, i-am plâns / şi m-au stropit cu scârnă dinadins. / Am văruit, doar pentru igienă / buboaiele şi-a lumilor cangrenă. / Şi n-am primit nici-un răspuns de sus. / Doar steaua ta în braţe mi-a apus". "Imitaţii" intertextuale se pot identifica în toate sonetele, ba Villon, ba Petrarca, ba Shakespeare. Referenţialitate se află şi în Amprente şi, cu toate că poetul nostru nu are nevoie de modele, aude "viorile aprinse ale lui Blaga". În semn de "copilărie repetată" şi de "tinereţe veşnică", e gata să se împărtăşească din toate filosofiile lumii, "să-l învăţ pe de rost pe Orfeu / precum şi introducerile interminabile la romanele lui Balzac". Ce se mai întâmplă nou cu Apocalipsa? întreabă, familiar, Radu Ulmeanu în volumul din 1995, când motivul începu să fie acaparat de o nouă promoţie. E încă un exerciţiu de luciditate şi o performanţă a poeziei dezinhibate, dar plină de miez.
Radu Ulmeanu este, nici vorbă, un poet de linia întâi, care invită la o recitire atentă şi la o nouă reconsiderare.
