Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017); Regia: Martin
McDonagh; Scenariul: Martin McDonagh; Cu: Frances McDormand,
Caleb Landry Jones; Kerry Condon, Sam Rockwell, Woody
Harrelson, Abbie Cornish; Genul filmului: Comedie, Crimă, Dramă;
Durata: 115 minute; Premiera în România: 23.03.2018; Produs
de: Blueprint Pictures; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.
filmul lui Martin McDonagh reinjectează
cu forţă o temă emblematică a filmului
american, temă care subliniază
voluntarismul pionierului confruntat cu un
spaţiu neacoperit de puterea de iradiere a legii,
Wild West. În contextul unei norme precare,
înarmat cu propriul curaj, cu propria hotărâre,
individul îşi caută dreptatea singur, declanşând
în paralel cu acţiunea autorităţilor, propria sa
acţiune. Când Mildred (Frances McDormand)
decide că a aşteptat destul un rezultat pozitiv
din partea poliţiei locale, rezultat privitor la
uciderea însoţită de viol a fiicei sale, revendicarea
unui rezultat devine o acţiune întoarsă împotriva
autorităţilor. Femeia închiriază nişte panouri
publicitare aflate pe marginea drumului şi îşi
postează acolo în văzul tuturor, comunitate,
poliţie locală, dar şi şoferi care traversează mica
localitate, mesajele care solicită o reparaţie.
Divorţată, cu un băiat aflat în grijă, femeia atrage
numaidecât ostilitatea autorităţilor puse într-o
situaţie defavorabilă. Ne aflăm într-o comunitate
restrânsă, unde toată lumea cunoaşte pe toată
lumea, unde secretele sunt dificil de păstrat,
unde o anumită familiaritate prezidează orice
interacţiune. Mutatis mutandis, această Vitoria
Lipan americană nu este totuşi un om antisistem,
un Gică contra local, ci o reprezentantă a acestui
voluntarism devenit reflex mentalitar. Instituţia
responsabilă cu identificarea criminalului, adică
poliţia locală, a eşuat în acest demers, cazul a
intrat în adormire, iar acţiunea lui Mildred nu
este nejustificată. O dată de absenţa unei soluţii,
a doua oară de gravitatea evenimentului. Tragedia
a marcat întreaga familie, dar nu numai familia,
exceptând-o pe Mildred, ci şi comunitatea întreagă
îşi doreşte să uite grozăvia. Mildred nu pune
într-o situaţie dificilă doar departamentul de
poliţie, ci creează un frison în întreaga comunitate
răscolită de amintirea unei orori. Ea face apel
la această memorie care dezgroapă morţii, care
proiectează chipul ei meduzant pe fundalul
întregii vieţi paşnice a unui orăşel adormit, unde
şeful de poliţie, Willoughby (Woody Harellson),
este bolnav de un cancer aflat în fază terminală
şi unde unul dintre subordonaţii săi, Dixon (Sam
Rockwell), burlac şi rasist, dependent de fustele
mamei şi limitat, joacă un rol de dur. Tensiunea
dintre această femeie hotărâtă şi poliţia locală
escaladeză. Locul dialogului este luat de intimidare
şi violenţă, iar trecerea de la una la alta se face
treptat. Acest război de uzură declanşat de
Mildred împotriva tuturor, dar vizând în special
departamentul de poliţie este relevelator şi
conduce la situaţii paradoxale. Oamenii se
cunosc, ironiile schimbate între Mildred şi
Willoughby sau între Mildred şi Dixon, ajutorul
de şerif, pe care acesta din urmă nu e capabil să
le pareze, scot al suprafaţă un amestec de duritate
şi omenie. Fiecare joacă dur într-o primă instanţă,
există pentru fiecare o depăşire a rolului încredinţat.
Ajutorul de poliţie îl terorizează şi în cele din
urmă îl bate măr pe cel care i-a acceptat
femeii panotajul, Willoughby încearcă să o ducă
cu zăhărelul, apoi să o intimideze, dar pe ascuns
îi finanţează demersul, femeia incendiază secţia
de poliţie ca măsură de retaliere la incendierea
panourilor ei, iar Dixon aflat acolo se alege cu
arsuri grave. La un moment dat, pare că nimeni
nu e dispus să renunţe, voinţele dar şi frustrările
puse în joc sunt considerabile. Dar există aici
un mod de a aprecia o acţiune justiţiară dincolo
de interesul personal, dincolo de orgoliul
profesional. Doliul violent al femeii care tinde
să ia forma unei răzbunări cunoaşte precedente
în cultura americană. Un tipar instituit de
generaţiile care s-au succedat este recuperat
aici într-o formulă oarecum mai soft. Femeia
merge până în pânzele albe cu doliul său, frustrarea
ei nu acceptă surogatul cu îndulcitori al unor
consolări, ci conduce la acţiune. Acţiunea justiţiară
în forma legii talionului domină acest imaginar
american. Ceva mai vechi revine până şi în
memoria celui mai slab la minte membru al
comunităţii, ceea ce produce alianţe paradoxale
între adversari aparent ireconciliabili. Şeful
departamentului de poliţie sponsorizează discret
demersul femeii împotriva secţiei sale, ajutorul
de şerif mutilat de incendierea secţiei de poliţie
vine în sprijinul acesteia în încercarea de a
identifica un agresor care poate fi potenţialul
criminal al fiicei ei. Acţiunea femeii impune
respect prin tenacitatea ei, nota bene, simpla
justificare morală nu e suficientă. Frances
McDormand în salopeta ei, încălţată cu bocanci,
cu o figură osoasă are ceva viril, dar feminitatea
nu a fost evacuată de pe acest chip. Ceea ce
are în mod cert în comun cu şeful de poliţie este
ironia care devine caustică şi în plus faţă de toţi
ceilalţi o inteligenţă vie. Bărbaţii pe care-i înfruntă
recunosc în ea o forţă care a mobilizat energii
cândva pentru cucerirea Vestului sălbatic sau
pentru construirea celei mai puternice economii
a lumii. Argumentul acestei tenacităţi impresionează,
ordinea morală se cere cimentată de această
voinţă de a împlini un act de justiţie legitim.
Durerea nu e apanajul celor slabi, aşa cum doliul
nu are semnificaţia unei ameliorări necesare în
filmul lui McDonagh. Durerea mobilizează
energii, doliul miroase a praf de puşcă, puteri
nebănuite ridică oamenii în apărarea celor dragi,
a ceea ce le aparţine sau a unei idei în care
cred chiar dacă acest lucru îi întoarce împotriva
tuturor. Aici Martin McDonagh practică nuanţa,
mizând pe un joc înşelător al aparenţelor, cu
întorsături de situaţie care nu sparg, cât renovează
clişeul, precum Paul Haggis în Crash (2004).
Şeful secţiei de poliţie joacă la intimidare, dar
e şi un om bun, care recunoaşte valoarea unui
om, ajutorul şefului de poliţie nu e doar un rasist
mămos, ci şi un om în care simţul dreptăţii
învinge frustrările, iar mămoşenia sa este irigată
de dragostea filială, femeia însăşi nu este o
compulsivă, o isterică, ci o mamă care nu poate
accepta moartea fiicei sale ştiind că autorul
crimei nu a fost identificat. Războiul ei este unul
care se dă în sufletul american, un război al
responsabilităţii, al datoriei, al justiţiei, un război
dur, purtat uneori între duri şi unde numai
cei duri rămân în picioare.