Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017); Regia: Martin McDonagh; Scenariul: Martin McDonagh; Cu: Frances McDormand, Caleb Landry Jones; Kerry Condon, Sam Rockwell, Woody Harrelson, Abbie Cornish; Genul filmului: Comedie, Crimă, Dramă; Durata: 115 minute; Premiera în România: 23.03.2018; Produs de: Blueprint Pictures; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.

filmul lui Martin McDonagh reinjectează cu forţă o temă emblematică a filmului american, temă care subliniază voluntarismul pionierului confruntat cu un spaţiu neacoperit de puterea de iradiere a legii, Wild West. În contextul unei norme precare, înarmat cu propriul curaj, cu propria hotărâre, individul îşi caută dreptatea singur, declanşând în paralel cu acţiunea autorităţilor, propria sa acţiune. Când Mildred (Frances McDormand) decide că a aşteptat destul un rezultat pozitiv din partea poliţiei locale, rezultat privitor la uciderea însoţită de viol a fiicei sale, revendicarea unui rezultat devine o acţiune întoarsă împotriva autorităţilor. Femeia închiriază nişte panouri publicitare aflate pe marginea drumului şi îşi postează acolo în văzul tuturor, comunitate, poliţie locală, dar şi şoferi care traversează mica localitate, mesajele care solicită o reparaţie. Divorţată, cu un băiat aflat în grijă, femeia atrage numaidecât ostilitatea autorităţilor puse într-o situaţie defavorabilă. Ne aflăm într-o comunitate restrânsă, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde secretele sunt dificil de păstrat, unde o anumită familiaritate prezidează orice interacţiune. Mutatis mutandis, această Vitoria Lipan americană nu este totuşi un om antisistem, un Gică contra local, ci o reprezentantă a acestui voluntarism devenit reflex mentalitar. Instituţia responsabilă cu identificarea criminalului, adică poliţia locală, a eşuat în acest demers, cazul a intrat în adormire, iar acţiunea lui Mildred nu este nejustificată. O dată de absenţa unei soluţii, a doua oară de gravitatea evenimentului. Tragedia a marcat întreaga familie, dar nu numai familia, exceptând-o pe Mildred, ci şi comunitatea întreagă îşi doreşte să uite grozăvia. Mildred nu pune într-o situaţie dificilă doar departamentul de poliţie, ci creează un frison în întreaga comunitate răscolită de amintirea unei orori. Ea face apel la această memorie care dezgroapă morţii, care proiectează chipul ei meduzant pe fundalul întregii vieţi paşnice a unui orăşel adormit, unde şeful de poliţie, Willoughby (Woody Harellson), este bolnav de un cancer aflat în fază terminală şi unde unul dintre subordonaţii săi, Dixon (Sam Rockwell), burlac şi rasist, dependent de fustele mamei şi limitat, joacă un rol de dur. Tensiunea dintre această femeie hotărâtă şi poliţia locală escaladeză. Locul dialogului este luat de intimidare şi violenţă, iar trecerea de la una la alta se face treptat. Acest război de uzură declanşat de Mildred împotriva tuturor, dar vizând în special departamentul de poliţie este relevelator şi conduce la situaţii paradoxale. Oamenii se cunosc, ironiile schimbate între Mildred şi Willoughby sau între Mildred şi Dixon, ajutorul de şerif, pe care acesta din urmă nu e capabil să le pareze, scot al suprafaţă un amestec de duritate şi omenie. Fiecare joacă dur într-o primă instanţă, există pentru fiecare o depăşire a rolului încredinţat. Ajutorul de poliţie îl terorizează şi în cele din urmă îl bate măr pe cel care i-a acceptat femeii panotajul, Willoughby încearcă să o ducă cu zăhărelul, apoi să o intimideze, dar pe ascuns îi finanţează demersul, femeia incendiază secţia de poliţie ca măsură de retaliere la incendierea panourilor ei, iar Dixon aflat acolo se alege cu arsuri grave. La un moment dat, pare că nimeni nu e dispus să renunţe, voinţele dar şi frustrările puse în joc sunt considerabile. Dar există aici un mod de a aprecia o acţiune justiţiară dincolo de interesul personal, dincolo de orgoliul profesional. Doliul violent al femeii care tinde să ia forma unei răzbunări cunoaşte precedente în cultura americană. Un tipar instituit de generaţiile care s-au succedat este recuperat aici într-o formulă oarecum mai soft. Femeia merge până în pânzele albe cu doliul său, frustrarea ei nu acceptă surogatul cu îndulcitori al unor consolări, ci conduce la acţiune. Acţiunea justiţiară în forma legii talionului domină acest imaginar american. Ceva mai vechi revine până şi în memoria celui mai slab la minte membru al comunităţii, ceea ce produce alianţe paradoxale între adversari aparent ireconciliabili. Şeful departamentului de poliţie sponsorizează discret demersul femeii împotriva secţiei sale, ajutorul de şerif mutilat de incendierea secţiei de poliţie vine în sprijinul acesteia în încercarea de a identifica un agresor care poate fi potenţialul criminal al fiicei ei. Acţiunea femeii impune respect prin tenacitatea ei, nota bene, simpla justificare morală nu e suficientă. Frances McDormand în salopeta ei, încălţată cu bocanci, cu o figură osoasă are ceva viril, dar feminitatea nu a fost evacuată de pe acest chip. Ceea ce are în mod cert în comun cu şeful de poliţie este ironia care devine caustică şi în plus faţă de toţi ceilalţi o inteligenţă vie. Bărbaţii pe care-i înfruntă recunosc în ea o forţă care a mobilizat energii cândva pentru cucerirea Vestului sălbatic sau pentru construirea celei mai puternice economii a lumii. Argumentul acestei tenacităţi impresionează, ordinea morală se cere cimentată de această voinţă de a împlini un act de justiţie legitim. Durerea nu e apanajul celor slabi, aşa cum doliul nu are semnificaţia unei ameliorări necesare în filmul lui McDonagh. Durerea mobilizează energii, doliul miroase a praf de puşcă, puteri nebănuite ridică oamenii în apărarea celor dragi, a ceea ce le aparţine sau a unei idei în care cred chiar dacă acest lucru îi întoarce împotriva tuturor. Aici Martin McDonagh practică nuanţa, mizând pe un joc înşelător al aparenţelor, cu întorsături de situaţie care nu sparg, cât renovează clişeul, precum Paul Haggis în Crash (2004). Şeful secţiei de poliţie joacă la intimidare, dar e şi un om bun, care recunoaşte valoarea unui om, ajutorul şefului de poliţie nu e doar un rasist mămos, ci şi un om în care simţul dreptăţii învinge frustrările, iar mămoşenia sa este irigată de dragostea filială, femeia însăşi nu este o compulsivă, o isterică, ci o mamă care nu poate accepta moartea fiicei sale ştiind că autorul crimei nu a fost identificat. Războiul ei este unul care se dă în sufletul american, un război al responsabilităţii, al datoriei, al justiţiei, un război dur, purtat uneori între duri şi unde numai cei duri rămân în picioare.