Mircea Pricăjan (n. 1980) este cunoscut îndeosebi ca traducător și redactor al revistei „Familia” de la Oradea. Calitatea luminii, cel de-al doilea roman al său, apare în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Din prezentarea de pe manșeta copertei, aflu că primul, În umbra deasă a realității, a fost publicat în 2002 (adică la douăzeci și doi de ani, vârstă, orice s-ar spune, cam prea fragedă pentru încercări romanești).
Calitatea luminii prezintă sejurul de câteva zile (un week-end prelungit) al unui cuplu cu un copil de opt luni într-o zonă montană din Apuseni, mai precis, la Cabana Păstrăvilor din Arieșeni. Este o evadare din cuptorul încins al orașului, după o perioadă extenuantă, în care cei doi părinți trăiseră calvarul nopților nedormite, al spaimelor și al grijilor survenite odată cu nașterea puiului de om, privit, adesea, ca un soi de alien, venit din alt univers. Aerul tare de munte pare să îmblânzească hachițele și urletele micuței fiare, iar Antim și Carmina, în atmosfera relaxată, socializând cu proprietarii pensiunii și cu alți turiști sau plimbându-se singurei pe malul râului, în natura aproape paradisiacă, ajung să se regăsească unul pe altul, noaptea – cu pasiune, iar ziua – cu gânduri comune de viitor. Antim, jurnalist de profesie, știe deja că nu poate schimba lumea în care trăiește (cea din zilele noastre, de după protestele pentru salvarea Roșiei Montane, și în care dacopatul întâlnit la cabană devine reprezentantul generic al naționalismului găunos), dar poate să-și facă datoria educându- și altfel fiul și, eventual, nepoții. De aceea, îi vine ideea de a scrie ficțiuni literare, în care să spună pieziș adevărul, sau chiar „o cronică a timpului său, una adnotată, ediție critică, neapărat postumă“. În fapt, dincolo de un fel de reînnoire a jurămintelor matrimoniale, cu proiecția unei iubiri mitice, de tipul Philemon și Baucis, călătoria aceasta reprezintă pentru cei doi tineri părinți conștientizarea maturizării.
Romanul este scris la persoana a III-a, însă narațiunea împrumută perspectiva personajelor principale, Antim și Carmina, iar în ultimele pagini, pe cea a fiului lor, Codin. În acest fel, avem acces la reflecțiile și la memoria protagoniștilor. Pe lângă istoria cuplului, cu frământările, tensiunile și chinurile îngrijirii bebelușului (despre experiența de a fi părinte au scris deja, mai ales în poeme, autori relativ tineri precum Dan Coman, Radu Vancu, Denisa Duran, Iulian Tănase, Robert Șerban), este introdus un episod din adolescența lui Antim: tot o excursie la munte, împreună cu fratele său, seducătorul Sebi, și cu grupul acestuia de amici. Se stabilește, astfel, o corespondență vădită între trecut și prezent, între două momente de criză existențialidentitară, întrucât, în acea împrejurare, timidul Antim își descoperise sentimentul de inadaptare și neasemănarea cu ceilalți. Acum, după ce neliniștea interioară se topise în dragostea împlinită, în găsirea jumătății (androginice), furtuna este adusă de apariția copilului în viața lui și de acomodarea la noile condiții ale existenței în trei. Dacă Moromete se dusese la lotul său de pământ, să mediteze pe piatra de hotar, Antim fuge într-o dimineață pe o cărăruie alpestră, se așază pe o buturugă prinzându-și „capul în mâini“ și își analizează situația. Își pune întrebări cu privire la rostul său în lume: „dacă întregirea ființei sale prin Carmina îi dăduse într-adevăr liniștea mult dorită, dar îi răpusese în același timp șansa de înfăptuire a unor lucruri mărețe? Atinsese de timpuriu ceea ce alții nu ating niciodată și prin aceasta fusese scutit de lupta continuă a spiritului, de nefericirea dătătoare de impulsuri creatoare, de îndârjirea care își amintea că pusese stăpânire pe el după excursia aceea nenorocită cu grupul lui Sebi“.
Deși nu lipsesc paginile de bună calitate a luminii tandreței pe care o redescoperă această familie tânără, după ce trece prin întunericul angoaselor, Calitatea luminii este un roman mai degrabă modest. Lucrătura de ansamblu are ceva din șlefuirea kitschoasă, de porțelan, a literaturii motivaționale   sau inspiraționale.
*
* *
Andrei Doboș (n. 1984), un „bucolic într-o epocă tehno“, cum îl definea Vlad Moldovan, a publicat trei volume de versuri: mănăștur story (2007, Editura Vinea), Inevitabil (2011, Casa de Pariuri Literare) și Valea rea (2015, Cartea Românească). Spiro, placheta apărută anul trecut la Editura Charmides, nu-l scoate din tematica sa naturistă.
Formula poetică nu este însă unitară. Poemele confesive în verset, imnice, alternează cu cele de notație, scrise uneori în stilul stenografic al ultimului Bacovia. Tonalitatea generală rămâne elegiacă, în ciuda momentelor de euforie erotică. De pildă, tripticul Dafne reprezintă o progresie de la exultanța stării de îndrăgostit la voluptatea dureroasă a apropierii, apoi la melancolia trecerii: „Când eram în mâinile disperării și uram toți oamenii/ dumnezeu m-a fulgerat cu dragoste pentru un singur om./ Atât de adânc și de departe ca un arc de lumină și putere/ ce tulbură câmpiile magnetice ale inimii./ (…)/ tu vei zbura prin lumina groasă ca mierea a cerului vizibil,/ iar eu te voi căuta așa cum un copil își caută vacile pierdute pe dealuri./ Atunci neuronii mei vor înflori ca magnoliile:/ Atunci voi cunoaște tristețea vie/ de porumbel înfrigurat a apropierii tale./ (…)/ O frumusețe nouă crește în noi a și trecut,/ iar tu îți vei aminti/ flori tărcate de flanelă, sfârâit metalic de pepsi./ O muzică albă, îndepărtată, de nori luminoși“. La puțini poeți din generațiile tinere găsim, ca la Andrei Doboș, sentimentul iubirii exprimat în asemenea imagini ale blândeții, delicateței, gingășiei: „Am rostit/   cuvinte/ cu vocea ta de fetiță/ jucânduse singură/ vibrația ei floricolă/ cu ramuri noduroase și micelii/ a prins rădăcini“ (Spiro). Rareori, descrierea poetică realizată, de regulă, prin comparații plastice naturiste devine viziune. Iată, în epoca postmodernă, reaproprierea vizionarismului cosmic romantic, în dublă ipostază, de apropiere și îndepărtare: „În prezența mea, o lună rotundă/ îți răsare în piept, eu o ating/ cu degetele/ și o tulbur“ (Eu); „În cosmos/ e atâta liniște/ că ar putea șterge/ mii de planete.// Și șterge“ (Apologia pro vita sua).
Poemele de notație nu înregistrează doar peisaje, ci au și o dimensiune social(ist)ă, mai mult sau mai puțin explicită: „Există bani și există fericire./ Împrumuturi și plăți./ Sărăcie și lipsa demnității./ Aglomerație./ Activism.// Există frumoase/ fete comuniste de care ne îndrăgostim./ Și doctoranzi care visează/ să câștige la loto./ (…)/ Există muncă./ Există șefi cu abdomene pietroase./ Există țigănci care alăptează/ și-și flutură zdrențele în public./ Oameni de la țară care vând vâsc de sărbători/ pe cearșafuri, la marginea drumului“ ș.a.m.d. Enumerarea aparent neutră, detașată sfârșește   într-o comparație a suferinței înăbușite, auto-incluzivă: „Orașul există, și crește peste noi ca pielea peste o rană/ nevindecată“ (Plimbare în oraș). Nu în stanțele, câteodată (auto)ironice, și în ritmurile populare (de exemplu: „Navigam pe mobil/ mă simțeam inutil.// Tu o luaseși un pic pe ulei“) stă însă frumusețea poeziei lui Andrei Doboș, ci în reactualizarea lirismului zen. Dar câtă distanță între Aforisme și sfaturi, improvizații la modă, motivaționale („Activează-te./ Meditează: fără obiect./ (…)/ Dezactivează-te./ Fă bani./ (…)/ Branșează-te la o energie mai puternică decât tine“ etc.) și ultimul Sonet din carte, superb, un fel de Odă (în metru antic) a acestui tânăr poet talentat, dar inegal, cel puțin în Spiro: „Nimic, nicio dragoste, doar un vis de țărănie și pace./ Întors spre mine, sunt un murmur de pământ“.