Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Doi portretişti de Pavel Şuşară


I. Eustaţiu Stoenescu

Născut la Craiova în anul 1884, în casa uneia dintre cele mai înstărite familii din Oltenia, Eustaţiu Stoenescu face parte dintr-o generaţie exemplară de oameni de cultură români, de la Jean Al. Steriadi, Samuel Mutzner, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, pînă la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Nicolae Titulescu, cel din urmă un apropiat al lui Stoenescu încă din primii ani de copilărie, dar şi dintr-o lume privilegiată social şi la adăpost de orice problemă economică. în consecinţă, emulaţia intelectuală, nonşalanţa şi o bună stăpînire a codurilor aristocratice, dublate de o anumită detaşare pe care i-o permitea spaţiul său economic securizat, sînt elementele-cadru ale personaţităţii sale artistice şi morale. Pe această linie a contactului direct cu identităţi pregnante şi cu individualităţi exemplare se naşte, în mod evident, şi interesul său pentru portretistică, pentru observaţia somatică şi analiza psihologică. El este perceput, astfel, atît în contemporaneitatea imediată cît şi în posteritate ca un prodigios şi exemplar portretist. Fie că portretele sale privesc nişte personaje oarecare, fără o identitate explicită şi o notorietate publică în măsură să justifice un interes particular (Portret de femeie, Tînăr cu carte în mînă, Rochia verde, Portret cu basc, Portret de bărbat, Fetiţa cu cercul etc.), persoane publice cunoscute " artişti, oameni de cultură, personalităţi din lumea ştiinţei etc. " (Portretul profesorului Jean Paul Laurens, Pictorul Ştefan Popescu, Portretul arhitectei H. Delavrancea-Gibory, Portretul profesorului Ştefan Minovici, Portretul profesorului Papillot, Portretul lui Ion Manu, Portretul lui Lasserson, al lui Panait Istrati, al actriţei Andronescu etc.) fie marile figuri ale curţii regale şi ale aritocraţiei româneşti, dar nu numai, (Portretul Regelui Ferdinant, Portretul Reginei Maria, Portretul Regelui Mihai, Portretul lui I.C. Brătianu, Portretul Principesei A. Cantacuzino, Portretul Principelui Ghica, Portretul Principesei Clara Mavrocordat, Portretul Elenei Văcărescu, Portretul Baronului Levavasseur, Portretul Contelui Chesingne etc.), pictorul este interesat în aceeaşi măsură de o exactă definiţie a personajului şi de o anume sugestie a exemplarităţii lui. Fizionomia, tratată naturalist la un prim nivel, este aprofundată şi extinsă printr-un evident efort de caracterizare psihologică şi morală, iar acest portret, odată realizat, este supus unei încercări de extragere din contingent şi de transfer în efigie. Indiferent de punerea în pagină, de densitatea cromatică şi de energia tuşei, care, de puţine ori, se repetă identic, pictorul recurge aproape stereotip la acelaşi gen de accentuare; un fundal cu o minimă animaţie, neutru sau chiar complet opac, detaşează figura şi elementele de particularizare prin ecleraje puternice care sparg anvelopa nocturnă şi dirijează privirea către zona feţei şi a mîinilor. În registru meditativ şi misterios, se detaşează net două portrete compoziţionale realizate după aceeaşi schemă de principiu, Portretul profesorului Jean Paul Laurens (1924) şi Amatorul de gravuri (Muzeul Naţional de Artă), iar în registrul spontan şi alert, Portretul arhitectei H. Delavrancea-Gibory, Portret de bărbat (vezi reproducerea) şi Portretul lui Stuart Steven Brody. Acestea sunt, de fapt, şi extremele viziunii portretistice a lui Eustaţiu Stoenescu, iar între ele se aşază o plajă imensă de variaţiuni.



II. Corneliu Baba

Identificarea şi autoidentificarea lui Baba ca portretist, dar ca unul cu totul special, este cheia înţelegerii întregii sale opere şi chiar calea de acces către intimitatea unei profunde meditaţii asupra existenţei şi a condiţiei umane. Autoportretul din 1922 şi Portretul mamei din 1927 sînt, în acest sens, punctele de pornire, cel puţin din ceea ce se cunoaşte pînă acum, a două dintre marile trasee ale operei sale.

Primul inaugurează seria autoportretelor care nu se va încheia decît spre sfărşitul vieţii, iar cu cel de-al doilea începe ampla galerie a portretelor individuale care se întinde şi ea pînă în deceniul nouă. Vreme de şaptezeci de ani, această portretistică va înregistra constant ritmurile unei istorii exterioare dezlănţuite, cu personajele, caracterele, miturile şi dramele ei, dar şi prefacerile interioare ale pictorului însuşi, mişcările mai încete sau mai alerte ale conştiinţei sale, victoriile şi eşecurile provizorii, luptele încleştate şi aspiraţiile utopice. Primul Autoportret reprezintă un personaj aproape ireal, în care o graţie rafaelită se învecinează cu uimirea inocentă a descoperirii de sine. Culorile calde, catifelate şi transparente sînt dominate în registrul superior de boneta roşie care acoperă ca o aură întregul oval al feţei, de la frunte pînă la ceafă, iar chipul, surprins într-o frontalitate foarte puţin mişcată, este disputat în egală măsură de lumină şi de umbră. Jumătatea stîngă a portretului este învăluită de o umbră caldă, colorată în tonalităţi roşietice, iar partea dreaptă este supusă unui ecleraj al cărui efect este o paloare uşor translucidă. Asupra acestei simbioze dintre lumină şi umbră, asupra permanenţei şi a inseparabilităţii lor în pictura lui Baba, inclusiv în ceea ce priveşte distribuţia lor mai mult sau mai puţin spontană în cazul acestei lucrări, s-ar putea scrie studii întregi. în afara jocului de lumină, singurul element care îi construieşte portretului un oarecare profil psihologic sînt privirile sau, mai exact spus, plastica uşor exaltată a ochilor. Însă şi acest element rezumă întreaga viaţă interioară la o stare de uimire blîndă, care nu tulbură şi nici nu distorsionează. în partea inferioară a imaginii, în regiunea gîtului şi a umerilor, compoziţia este susţinută plastic printr-o suprafaţă mai amplă de alb şi o pată puternică de negru care sprijină întreaga arhitectură formală şi cromatică a capului. În colţul din drepta al tabloului, în zona echivalentă umărului stîng, pictorul a semnat decis cu o culoare roşie, a subliniat cu o linie groasă semnătura şi a notat anul. Această pată aerisită de roşu, aşezată atît de ferm, este ea însăşi un element de compoziţie şi contrapunctează, prin pasajul umbrei colorate, accentele puternice din partea luminată a bonetei. Lucrare foarte timpurie, practic una de adolescenţă, Autoportretul dezvăluie un artist sigur pe sine, cu abilitate manuală şi cu un ochi bine exersat, dar, mai ales, unul care cunoaşte bine atît alfabetul, cît şi instrumentele picturii. Fără a fi cîtuşi de puţin rigidă, această lucrare este riguroasă şi exactă, dar şi realizată suficient de liber pentru a se vedea limpede că ea nu este simpla consecinţă a unei reţete. Spre comparaţie, Portretul mamei reprezintă sigur o altă etapă, o altă percepţie a modelului şi o preocupare mult mai evidentă pentru viaţa lui interioară. Realizat în cărbune, acest portret minuscul concentrează întreaga energie a observaţiei şi toată puterea de înţelegere a relaţiei dintre trăsăturile aparente ale fizionomiei şi cele inaparente ale fizionomiei morale. Exactitatea desenului, valoraţia subtilă a suprafeţelor şi sugerarea detaliilor fără mari eforturi descriptive trimit viziunea acestui desen către acuitatea stilistică şi către laconismul expresiv ale lumii nordice.

Dacă în Autoportretul din adolescenţă pictorul cultiva o oarecare ambiguitate şi era mai receptiv la senzualitatea materiei cromatice, în Portretul mamei el este un observator precaut şi sensibil, martor discret al unui mister pe care-l presimte, dar pe care, în acelaşi timp, nu-l poate pătrunde pînă la capăt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara