Nu ştiu să fi lăsat deschis
textul de acum două
săptămâni, despre Mihai
Olos, spre o continuare,
dar deja materialul
prezentat putea să
sugereze o revenire.
Gândul acesta mi-a stăruit în
minte imediat după ce i-am
pus punct, pentru că sumarul
expoziţiei de la MNAC (Muzeul
Naţional de Artă Contemporană)
este o complicată punere în
scenă, fragmentată, este
adevărat, de dozajul genurilor,
dar lăsând liberă imaginaţia
oricărei reconstituiri, ţinta cea
mai de sus, după opinia mea,
a oricărui demers de acest fel.
De data aceasta mă voi folosi şi
de sugestiile primite din câmpul
expoziţiei, pentru a înţelege arta
lui Olos exact în termenii în care el
vrea să-i fie interpretată, pornind de
la câteva secvenţe dintr-un film,
ascuns întrucâtva pe fundalul unui
perete de la mezaninul etajului întâi.
ocupat de opera şi viaţa artistului.
Am făcut afirmaţia data trecută,
ori poate că numai am avut de
gând să fac asta, că aş fi folosit pentru
proiecţia filmului, despre care am
putea să spunem că este unul de
final, peretele care maschează scările
ce duc la mezanin. Ar fi fost, evident,
de rezolvat în acest caz o problemă
destul de complicată, de iluminare
a spaţiului de expunere, de dozare a
luminii, astfel încât desfăşurarea pe
câmpul de întâlnire a obiectelor
să-şi păstreze claritatea, dar cât de
fastuos ar fi putut să preia celalalt
perete, confecţionat, cu zeci de ani
în urmă, pentru holul cinematografului
din Baia Mare, de artistul însuşi, care
se aventura pe atunci într-o interesantă
întreprindere de artă monumentală,
secvenţă cu secvenţă, filmul! Aşadar,
acesta fiind cadrul, să revenim asupra
filmului, pe care-l văd proiectat pe
două direcţii, peste care se mai aşază
efectul teoretic, al deducţiilor, la care
ajunge artistul, personajul principal
fireşte, al acestuia. Înfăţişarea lui
Mihai Olos, cel din amurgul vieţii,
este o prelucrare îndelungată, pentru
rolul de acum, de o viaţă în care
inspiraţia conduce totul: comportament,
reflex relaţionat de mediul explorat,
proiecţie a gândirii, deductibile, de
aici, asupra aşteptărilor observatorului.
Statura dominatoare a artistului umple
cadrul, este un zeu scăpat cumva
în afara timpului, venind, deci, de
demult până aici, în timpul concret,
să cumpere un cal. Geambaşul, în
termenii contemporani ai negustoriei,
cu greu poate să stăpânească
armăsarul, căruia abia de-i ajunge
curtea micii gospodării ţărăneşti din
nordul îndepărtat al ţării, producând
un moment de reflecţie pentru artist,
asupra ingratei sarcini de a transfera
imaginea neliniştită, greu de stăpânit
a bidiviului, în planul artei... Peretele,
din concavităţi de inox, transferat de
la Cinematograful din Baia Mare în
expoziţia de la Bucureşti, chiar
asta vrea să facă, să culeagă secvenţă
cu secvenţă imaginile filmului, în
sfârşit, ale vieţii, spre a le unifica
într-o fracţiune unică de timp. Se
întâmplă totul ca într-un studio de
televiziune, unde un perete întreg
de ecrane aduce, prin aceste ferestre
deschise spre lumea reală, un ameţitor
caleidoscop în care se topesc narativităţi
independente.
Să decupăm, deci, această idee şi
să o lăsăm să se obiectiveze în cadrele
unde sunt transferate fragmentările
ce pot să decidă întregul. Câteva
lucrări deschid calea unei astfel de
citiri: imaginaţi-vă ca sunteţi într-o
sărbătoare sătească, implicaţi emoţional
ca observatori... neutri, ce văd spectacolul
de undeva de sus. Fiecare pereche
de dansatori are propria dinamică,
desfăşurarea momentului ar putea
fi uşor reţinută de o cameră de filmat,
iar artistul, ca şi tine, cel care îl
însoţeşti în această întreprindere, îşi
pune problema reţinerii unui singur
moment al ansamblului, dar să păstreze
în această reducţie şi dinamica jocului,
să reproducă şi efectul mişcării în
acelaşi timp. Undeva, într-un alt
moment al filmului invocat aici, despre
asta vorbeşte şi Mihai Olos, când
povesteşte cu umor cum a convins
o găină să rămână într-o anumită
poziţie, aşa cum se întâmplă cu
modelele de studio/ atelier. Arta
vie este una trecătoare, are valoare
participativă, în timp ce se desfăşoară,
dar amintirea ei poate să o readucă
în spaţiul observaţiei prin efort
intelectual, talent şi inspiraţie. Tocmai
acest moment pare pândit de artist,
desfăşurarea subiecţilor în planul
tabloului într-acolo se duce. Să
stăpâneşti un cal nărăvaş nu este
acelaşi lucru cu a stăpâni o găină,
vrea să spună artistul, cu atât mai
mult, iureşul unei hore ţărăneşti este
o încercare de asamblare a realităţii
în momentul unic al emoţiei pure.
Aş face aici un ocol mai lung către
experimentele insistent practicate
de artist, prin abstractizările repetate
din arta străveche, pe care şi-o doreşte
apropiată, unde volumetriile sunt
ritmate geometric şi pe care artistul
trebuie să le trateze numai sub efectul
produs de culoare... suntem în acelaşi
timp în zona artei cubiste, dar şi a
artei cinetice, trecerea dintr-una în
alta este o unică desfăşurare a ipostazierii
unei realităţi explicite şi abstracte în
acelaşi timp. Într-un fel foarte exact,
Mihai Olos vrea să spună că trăim,
uneori fără să conştientizăm acest
lucru, într-un complex de simboluri
atât de simple încât nu simţim niciodată
nevoia să le interpretăm, pentru că
ele sunt o realitate curentă în existenţa
noastră, de unde şi aerul metafizic
pe care-l capătă brusc obiectivarea
lor. În fapt, trecerea din neutralitate
în centrul vital al nevoii de interpretare
se face ca o trezire de energii adormite,
secondate de suficienţa remanentă
a obişnuinţei. Chit că scenografia
expoziţiei nu se află în planul imaginat
de mine aici, ea îl sugerează şi nu-şi
pierde cu nimic din expresivitatea
maximă, obţinută de gândirea curatorială
a lui Călin Dan... Între peretele de
jos, pe care eu aş fi proiectat filmul
şi celălalt perete, din partea opusă,
alcătuit din concavităţi de inox, se
întind, ca la nuntă, mesele albe şi
lungi ale unui delir, pur şi simplu,
imaginativ de noduri şi semne (n-am
ce face, nu mă pot îndepărta de
sintagma pusă în circulaţie de Nichita
Stănescu şi însuşită cu succes de
Mihai Olos), ce s-ar putea lega
într-o construcţie uriaşă, variantele
infinite ale reprezentării sintetice
aducând străvechimea în curtea
modernităţii. Unul după altul, chiar
în ordinea stabilită de curator, obiectele
par fragmente ale unei construcţii
de demult, iar dacă priveşti în viitorul
de dincolo de cadrele filmului cu
Mihai Olos, albind sub povara efortului
gigantesc de intrare în realitatea zilei,
s-ar putea constitui în scheletul acestei
construcţii visate, pe care urmează
să se aşeze carnea. Ideea lui Mihai
Olos de a întemeia un curent artistic
pe suportul valorificării semanticii
străvechi, a manufacturării realităţii
habituale, ca o formă de suprimare
a cotidianului efemer, i-a speriat
teribil de tare pe securişti. În expoziţie
se poate consulta dosarul său de
urmărire.... poate voi reveni asupra
acestui pasaj, lung cât viaţa de artist
a lui Mihai Olos...
