Biografia istoricului şi criticului literar,
poetului, prozatorului şi memorialistului
Al. Piru (1917–1993), deloc
lineară, impune o cercetare atentă
a documentelor primare, precum
şi a epistolelor sale, care au menirea de
a clarifica unele aspecte contradictorii
ale existenţei sale.
Interesante, graţie informaţiilor şi
comentariilor de istorie literară ce le
conţin sunt epistolele trimise lui
G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu,
Vladimir Streinu, Const. Ciopraga, Virgil
Treboniu, Pompiliu Marcea, Mircea Zaciu,
Alec Hanţă, Mihai Drăgan, I.D. Lăudat
şi alţii.
Epistolele trimise lui Perpessicius,
necunoscute până acum, se constituie,
de fapt, în glosări pertinente privitoare
la restituirea ştiinţifică, critică şi filologică
a operei eminesciene.
Se impune să precizez că istoricul şi
criticul literar Al. Piru citea şi recitea,
cu rigoare, opera lui Eminescu şi, de cele
mai multe ori, apela la textul originar,
stabilind cu exactitate, ce semnifică
antum, postum şi variantă.
Comentariile şi observaţiile lui Al.
Piru privitoare la strofele 66 şi 67 din
poezia Antropomorfism sunt corecte,
edificatoare şi vor fi preluate de Perpessicius
în monumentala sa restituire a operei
lui Mihai Eminescu.
Se cuvine să precizez că cele două
epistole ale lui Al. Piru au fost atent citite
şi adnotate de Perpessicius.
Impresionează, fireşte, în aceste
microtexte critice, lectura bogată, informaţia
exactă şi modul de argumentare, specifice
istoricului literar Al. Piru.
*
[Bucureşti], 14 mai 1950
Stimate domnule Perpessicius,
Nu ştiam că strofele 66 şi 67
din Antropomorfism, citite de mine
în ediţia N. Moraru1 şi în Opera lui
Eminescu, III,2 262–263 de G. Călinescu,
sunt complete.
Mulţumesc pentru comunicarea
părţilor trunchiate din m[anu]s[cris],
văd că le-am socotit greşit bruionare.
Situaţia reală fiind aşadar alta,
sunt de acord că sincoparea strofelor
cu pricina e mai dificilă, totuşi eu mă
declar pentru din următoarele motive:
1. Aceste două strofe sunt aproape
identice cu versurile posterioare din
Scrisoarea V: „Tinere ce plin de visuri
urmăreşti vreo femeie, / Pe când luna,
scut de aur, străluceşte prin alee / Şi
păstrează umbra verde cu misterioase
dungi, / Nu uita că doamna are minte
scurtă, haine lungi”, toate imaginile
din ele figurând aci şi în restul Scrisorii
(luna ca un „scut de-argint”, „umbre”,
„dungi”, „urmăreşti pe vr’o femeie”,
„minţii scurte”, „demonul din ochi-i”
etc).
2. Dacă publicăm poemul Antropomorfism
în întregime, va rezulta
pentru cititor că Eminescu era un
poet ce se copia pe el însuşi, ceea ce
e supărător.
3. Nu poate fi vorba de psihologia
„mamiţicilor” sau de morala cutărui
editor (să zicem N. Moraru) în legătură
cu Eminescu (în articolul Două note3
din Opere, III, pagina 12, Caragiale
ne spune că Eminescu nu era androgin),
în cazul de faţă însă poetul s-a ridicat
singur de la glumă la gravitatea artei
abandonând poemul Antropomorfism
printre hârtii şi publicând numai
Dalila.
4. Problema care se pune e într-adevă
r aceasta: Ar mai fi publicat Eminescu
însuşi poezia Antropomorfism după
apariţia Dalilei? Dacă socotiţi că
răspunsul poate fi afirmativ, atunci
eu cred că poetul ar fi înlăturat măcar
strofele 66 şi 67 ca fiind reluate în
Scrisoarea V.
E drept că orice amputare într-un
corp viu este dureroasă, aci trebuie
să admitem însă consimţământul
bolnavului.
De fapt respectivele versuri din
Dalila anulează de la sine strofele
66–67 din Antropomorfism. Din
fericire, după opinia mea, acesta din
urmă nu pierde nimic prin suprimarea
celor două strofe.
Imaginea cu localizarea oarecum
vulgară (deşi naturalia non turpia) a
demonului erotic („sub burtă”) e
conţinută într-un vers dintr-o strofă
de mai sus: „Duhul sfânt în chip de
porumb nu din cer s-a pogorât / Ci
mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a
dat Mariei.”
Fără strofele 66 şi 67, iarăşi după
credinţa mea, poezia Antropomorfism
se înfăţişează ca o operă constituită,
natural, în forma genuină a altor
versuri pe care Eminescu le-a lustruit
mai puţin, deci cu unele crudităţi,
nu lipsite de un geniu al truculenţei.
În aceste condiţii, strofele 66-
67 trebuiau neapărat amintite la
comentariile Scrisorii V în volumul
II şi evident ar urma să fie publicate
în addenda Postumelor. (De ce în
volumul V?)
Al. Piru
P.S.
Versul din strofa 67: „Ce cătaţi
gândiri de înger-n ochii mari, care
vă par...” apare şi la G. Călinescu cu
ortografia n’ochii cum văd că transcrieţi
şi d[umnea]v[oa]s[tră].
După mine apostroful după n
n-are nici un sens. Ori îl punem înainte
de n, ori îl înlocuim, după n, cu o
linioară.
P.
*
[Bucureşti], 24 mai 1950
Stimate domnule Perpessicius,
E de la sine înţeles că n-am de
gând să modific în vreun fel planul
ediţiei d[umnea]v[oa]s[tră] de antume
şi postume eminesciene şi dacă vam
comunicat o părere a fost numai din
plăcerea discuţiei... la centenarul
poetului.
Deoarece ne-am fixat, cum ziceţi,
pe poziţie, fiecare pe a sa, eu mă văd
obligat de a mi-o apăra pe a mea.
Mă întrebaţi de unde ştiu că
Antropomorfism e o poezie pe care
Eminescu o abandonase. Răspund:
fac o ipoteză. Poezia a fost compusă
prin 1875. Cum să definim împrejurarea
că Eminescu a ţinut-o prin hârtiile
sale timp de 14 ani (sau opt ani dacă
vreţi să luăm data de 1883 ca an la
care Eminescu încetează de a publica)?
G. Călinescu susţine că poezia
fusese făcută „după toate semnele
pentru petrecerea prietenilor de la
Junimea”, „în cerc restrâns”, deci
nu în scopul publicării.
Indiferent dacă are sau nu dreptate,
poezia n-a fost tipărită de Eminescu,
fie că voia s-o definitiveze, fie că o
socotea o simplă glumă.
Faptul că în Scrisoarea V a reluat
cu foarte mici modificări două strofe
din Antropomorfism pledează pentru
ipoteza că nu mai avea de gând să
tipărească poezia*.
D[umnea]v[oa]s[tră] însă îmi
atrageţi atenţia că Eminescu „n-a
publicat nici o Dalilă”. Cum aşa? Dar
Dalila din Epoca ilustrată cu data de
1 ianuar[ie] 1886? Deşi fragment,
poezia conţine versurile asemănătoare
cu cele din Antropomorfism.
Vreţi să spuneţi (ca Ibrăileanu) că
în 1886 Eminescu era incapabil a
publica cu discernământ artistic?
Dacă da, atunci cum se explică
cvasidentitatea dintre fragmentul
Dalila din E[poca] i[lustrată] şi
manuscrisul ce luaţi ca bază pentru
editarea Scrisorii V? De ce n-a dat
Eminescu la tipar (căci în ultimă
instanţă manuscrisul emana tot de
la el) o variantă anterioară?
Fragmentul Dalila este, orice s-ar
spune, o poezie antumă. Dacă în
Opere, I, aţi publicat totuşi Scrisoarea
V (postumă, variantă după Maiorescu
la Scrisoarea IV) integrând fragmentul
contextului, atunci de ce nu s-ar putea
face operaţia inversă a dezintegrării
în Antropomorfism? (numai a celor
două strofe, se-nţelege).**
Cu privire la editarea altor postume
şi a volumului IV îmi rezerv opiniile
până la apariţie. Pentru moment vaş
spune doar atât: că nu se poate
face o discriminare între noţiunea de
postumă şi noţiunea de variantă,
orice variantă putând fi postumă şi
orice postumă putând fi (teoretic) o
variantă.
Postum nu înseamnă decât atât:
tipărit după moartea autorului (orice
alt sens e arbitrar).
Bunăoară variantele publicate de
d[umnea]v[oa]s[tră] cu comentarii
în volumele I–III sunt toate postume
(terminate sau neterminate).
Al. Piru
___________
* Repet că în cazul că s-ar fi gândit
la publicarea ei, ar fi eliminat el însuşi,
indiscutabil, strofele 66-67.
** Nu suntem oare în epoca
dezintegrării atomului?
Note
Originalele celor două epistole,
inedite, se află la Biblioteca Academiei
Române.
1. Mihai Eminescu – Poezii. Cu o
prefaţă de N. Moraru. Bucureşti, Editura
pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor
din R.P.R., 1950, XXII + 333 pagini.
2. G. Călinescu – Opera lui Eminescu. [Volumul] III. Descrierea operei (Urmare).
Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă „Regele Carol II”, 1935.
3. I.L. Caragiale – Opere [Volumul]
III. Reminiscenţe şi notiţe critice. Ediţie
îngrijită de Paul Zarifopol. Cu două planşe
afară din text. Bucureşti, Editura „Cultura
Naţională”, 1932.
