(scrisori inedite n. steinhardt către virgil nemoianu) prin amabilitatea domnului Virgil Nemoianu ne-au parvenit, pe adresa Fundaţiei N.Steinhardt de la Mănăstirea „Sf.Ana” Rohia, fotocopiile a 54 de scrisori, cărţi poştale şi ilustrate primite de la N.Steinhardt în perioada 1965-1988. 28 dintre acestea, din intervalul 1975-1988, au fost publicate, cu adnotările de rigoare, chiar de dl Nemoianu în „Adevărul literar şi artistic“ din 20 aprilie, 27 aprilie şi 4 mai 1999 şi reluate de dl Florian Roatiş în două ediţii ale Caietelor de la Rohia (2001/2016).

Pentru acest dosar al României literare propun 10 scrisori şi cărţi poştale inedite: una din 1965, două din 1973, patru din 1974, una din 1987 şi două din 1988. La acestea adaug o scrisoare foarte interesantă din 16.11.1969 interceptată, prin fotocopiere, de către Securitate şi recuperată din arhivele C.N.S.A.S. (scrisoare pe care, de altfel, o deţin doar în această formă). Aceste scrisori constituie o avanpremieră a celor două volume de Corespondenţă care se vor publica în cadrul Integralei N.Steinhardt la Polirom.

Cum protagoniştii acestui dialog epistolar nu mai au nevoie de nicio prezentare, mă voi limita să amintesc cititorilor, succint, câteva date ale relaţiei dintre ei. După cum mărturiseşte în volumul său de memorii Arhipelag interior (Editura Amarcord, Timişoara, 1994), pentru Virgil Nemoianu şi pentru generaţia sa, anii 1963 - 1964 au avut o intensitate etică şi spirituală deosebită, prin faptul că începeau să iasă din închisorile comuniste figurile legendare ale elitei româneşti, care trecuseră printr-o astfel de experienţă dramatică: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, N.Steinhardt, Ştefan Neniţescu, Vladimir Streinu, Ion Negoiţescu, George Tomaziu, I.D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Adrian Marino ş.a. N.Steinhardt ieşise însoţit de aura demnităţii şi rezistenţei sale, dar şi a proaspetei convertiri. Virgil Nemoianu l-a cunoscut prin intermediul familiei Şora şi a lui Toma Pavel. Prietenia dintre ei s-a stabilit rapid şi, cum mărturiseşte atât în volumul de memorii amintit, cât şi în interviuri, ea a avut un deosebit rol formativ pentru tânărul Nemoianu. Cei doi şi-au descoperit afinităţi spirituale, culturale şi, nu în ultimul rând, ideologice: „Pe mine mă atrăgea şi filozofia lui politică, atâta cât se întrezărea: undeva între liberalism cosmopolit şi opţiuni de dreapta existenţialist-individualiste, cum îmi plăceau şi mie” (op.cit., p.367). Virgil Nemoianu este printre primii prieteni care l-au stimulat pe fostul deţinut politic să reintre în circuitul cultural, oferindu-i posibilitatea să traducă fragmente dintr-o antologie a eseului englez (e vorba de Eseul englez, vol. I-II, antologie de Andrei Brezianu, cu o prefaţă de Virgil Nemoianu, care va apărea în colecţia „Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva, în 1975). Discul cu opera rock Jesus Christ Superstar, despre care Steinhardt scrie extaziat în Jurnalul fericirii, i-a fost adus din Occident tot de Virgil Nemoianu. Când, la sfârşitul anului 1967, Steinhardt este victima unui îngrozitor accident de circulaţie, în urma căruia este imobilizat pentru o vreme, Nemoianu, Sanda Şora, Toma Pavel şi alţi prieteni se mobilizează pentru a-l ajuta. De altfel, în Jurnalul fericirii, numele lui Virgil Nemoianu are mai multe „intrări”, una dintre acestea vizând afinităţile interpretative la romanul Doktor Faustus al lui Thomas Mann. În perioada petrecută de Virgil Nemoianu la San Diego, pentru pregătirea şi susţinerea doctoratului (1969-1971), la Universitatea din Londra, ca lector de limba română (1973-1974) şi după plecarea definitivă în Statele Unite (în 1975), dialogul dintre cei doi prieteni va continua pe cale epistolară. Scrisorile dintre ei sunt, cele mai multe, adevărate scrisori-eseu, veritabile dialoguri culturale între un intelectual rămas în captivitatea unui sistem totalitar, a unei „închisori mai mari” care era România comunistă, şi unul angajat pe traseul unei strălucite cariere academice internaţionale. Acesta din urmă îi va trimite celui rămas în ţară „The New York Review of Books” şi „Times Literary Supplement”, pe care cel aflat într-un exil interior le va citi cu nesaţ în chilia sa urbană de la Bucureşti sau în cea monahală de la Rohia. După 1990, Virgil Nemoianu va fi printre primii care va externaliza figura culturală a lui N.Steinhardt, prin două articole publicate în „Times Literary Supplement”: „Criticism and the coded debate (N. Manolescu, Nicu Steinhardt, M. Iorgulescu, M. Şora)”, în TLS, 89, January 19, 1990, respectiv „Rebuilding and ethos. Jurnalul fericirii by N. Steinhardt and Jurnalul unui jurnalist fără jurnal by I.D. Sîrbu”, în TLS, 91, May 15, 1992. Îi va consacra, de asemenea, articolul „O înţelepciune voioasă: părintele Nicolae Steinhardt” în volumul Jocurile Divinităţii (1997) şi va da despre el mai multe interviuri: lui Cristian Bădiliţă (în „Convorbiri literare”, nr.12/2002), lui Florian Roatiş (inclus în volumul acestuia De la Dimitrie Cantemir la N.Steinhardt [2002], reluat în Caietele de la Rohia [I-III], [2016]), lui Robert Lazu (în volumul Înţelepciunea calmă. Di@loguri în ciberspace cu Robert Lazu [2002/2017]), lui Călin Emilian Cira (în volumul Convorbiri despre N.Steinhardt II [2012]) etc.

Harta epistolară configurată de ansamblul scrisorilor lui N.Steinhardt către Virgil Nemoianu este una destul de extinsă, în primul rând datorită deplasărilor destinatarului de-a lungul traseului său existenţial sau academic: Bucureşti – University of California, San Diego – University of London – University of California, Berkeley – University of Cincinnati – Silver Spring - Catholic University of America, Washington, D.C. Cele propuse pentru prezentul dosar al României literare au avut ca puncte de destinaţie: Bucureşti – San Diego (scrisoarea interceptată, din 16.11.1969) – Londra – Washington. Expeditorul se mişcă inevitabil pe un spaţiu mult mai restrâns, îngrădit, între „bârlogul” său bucureştean din Strada Ion Ghica 3 şi Mănăstirea Rohia şi, în câteva cazuri, Mănăstirea benedictină Chevetogne (cu ocazia celor două ieşiri în Occident, din 1978 şi 1979-1980). O astfel de hartă epistolară n-avea cum să nu dea de gândit Securităţii, drept urmare unele scrisori au fost interceptate, fie prin fotocopiere, fie prin reproducere fragmentară („note de relaţii”).

Dincolo de diversitatea problematică a acestor epistole (literatură, cinematografie, teatru, arte vizuale, filozofie, meditaţii pe teme religioase, reflecţii asupra actualităţii, destinul prietenilor comuni etc.), de conexiunile care se pot stabili cu Jurnalul fericirii sau cu alte texte ale lui Steinhardt (vezi notele de subsol) ori cu scrisorile trimise altor prieteni (Toma Pavel, Virgil Ierunca ş.a.), ceea ce frapează este extraordinara acuitate participativă a memoriei. A se vedea mai ales scrisorile din 1974 trimise lui Virgil Nemoianu, când acesta se afla la Londra. Acestea sunt, într-un fel, un pandant al celor trimise prin 1938- 1939 prietenilor săi Charles Gruber şi Manole Cociu-Costieni (din care am publicat o selecţie în nr.12/2017 al României literare, respectiv în nr.9/2017 al revistei „Infinitezimal”) din diverse puncte ale Europei (Paris, Chamonix, Grenoble, Nisa, Londra, Oxford, Bruxelles, Interlaken, Montreux, Geneva, Lucerna, Karlsbad etc.). Între cele două momente epistolare a trecut un sfert de veac, s-au intercalat un război mondial, o detenţie, o convertire, perioade de marginalizare şi de interdicţie şi, cu toate acestea, N.Steinhardt e în stare să reconstituie din memorie cu o precizie infinitezimală detaliile legate de străzile, cartierele, parcurile, clădirile, muzeele, monumentele, innurile londoneze şi să ofere mai tânărului său prieten un adevărat vademecum al Londrei. O astfel de precizie este dată, desigur, de intensitatea empatică şi de bucuria reconstituirii. Lucrul este valabil şi în descrierea Parisului din scrisorile către Toma Pavel.

Mutând accentul pe destinatar, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru. Virgil Nemoianu s-a deplasat deci între atâtea puncte ale traseului său biografic şi e de presupus că de fiecare dată a trecut prin inconfortul (ca să nu zic calvarul!) inerent unei mutări, unei schimbări de domiciliu. Ei bine, domnia sa a purtat cu sine şi a păstrat aceste scrisori. Nu s-a debarasat de ele, nu le-a pierdut. Acelaşi lucru e valabil şi pentru scrisorile trimise de N.Steinhardt lui Toma Pavel. Iată un tip de umanitate, o formă de preţuire şi de loialitate care astăzi par de-a dreptul neverosimile!

(De precizat că două scrisori ale lui Virgil Nemoianu către N.Steinhardt, provenite din fondul Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, au fost publicate de Luigi Bambulea în revista Verso, nr.8-9/2016, iar trei scrisori, provenite din arhivele Mănăstirii Rohia, au fost publicate de Florian Roatiş în Caietele de la Rohia [I-III] [2016]).

Scrisorile selectate sunt însoţite de note de subsol cu caracter explicativ, dar în care, aşa cum am spus, se fac conexiunile necesare şi cu Jurnalul fericirii sau cu alte cărţi ale lui N.Steinhardt. Textul scrisorilor a fost adaptat conform normelor ortografice actuale, fără a ignora – acolo unde este cazul – amprenta lingvistică şi stilistică a autorului. Mulţumesc Oanei Tinca şi Anei Maria Lupaşcu pentru ajutorul acordat în traducerea sintagmelor şi paragrafelor din engleză şi din franceză.