„Portretul creierului ca artist”, recenta carte a neurologului francez Pierre Lemarquis, încearcă să ofere o explicaţie ştiinţifică formulei prin care Horaţiu definea menirea artei: să instruiască şi să emoţioneze. Într-un interviu din „Le Point” din 11 iulie, autorul spune: „Neurobiologia confirmă intuiţia lui Horaţiu. Arta mobilizează două părţi diferite ale creierului. Cea mai veche, pe care aş numi-o dionisiacă, este sediul dorinţei şi ea ne împinge să ne amuzăm, să mâncăm, să ne reproducem: fără ea n-am putea trăi. Cealaltă, legată de Apollo, comandă facultatea raţiunii, sensul proporţiilor, al măsurii… În faţa operei de artă, creierul dionisiac spune îmi place sau nu-mi place. Creierul apollinic decide dacă e frumoasă sau urîtă.” O remarcă interesantă este aceea că la artistul însuşi prevalează partea dionisiacă din creier. O alta este că, dacă e dificil de ştiut dacă frumosul artistic e universal, e sigur că atracţia lui este comună indivizilor umani de pe toate continentele şi din toate culturile vechi sau noi.