Teodor Baconschi, Despre necunoscut, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2015, 110 pag. Sunt trei nuanţe pe care mi le-a trezit lectura cărţii lui Teodor Baconschi. Cea dintîi priveşte gîndirea abstractă: esenţa filosofiei stă în divagaţie, drept care expresia ei predilectă e digresiunea, şi doar o minte necoaptă le-ar confunda sub motiv că sunt sinonime. Deosebirea dintre ele e cea dintre nebuloasa norului şi picătura de ploaie ce se desprinde din el. Toţi gândim la fel, sărind de la o imagine la alta şi alunecînd de la un cuvînt la altul, în virtutea unor asociaţii de idei pe care nu le putem stăpîni silogistic. Tocmai aceasta e divagaţia: o rătăcire fără traseu prefigurat înlăuntrul unei teme de consistenţă nebuloasă. În schimb, digresiunea e cu totul altceva: e expresia punctuală la care ajunge divagaţia după ce a obosit să alerge prin jur. Digresiunea e forma concretă pe care o ia gîndul atunci cînd intră în pielea cuvîntului. De pildă, Fenomenologia spiritului e o crasă divagaţie în care Hegel rătăceşte dialectic înlăuntrul unor capitole bezmetice, pentru ca din loc în loc să simţi cum nebuloasa se risipeşte pentru a lăsa loc unor digresiuni precise: conştiinţa nefericită, lumea răsturnată, relaţia dintre stăpîn şi sclav, moartea lui Dumnezeu. Sunt balizele de care mintea se poate agăţa pe suprafaţa vălurită a unei mări frămîntate. Balizele acestea cărora istoria filosofiei le conferă un loc celebru nu sînt altceva decît digresiuni înlăuntrul unui talaz amorf de nuanţe divagante. Ce reţine memoria cititorului din contorsionatul volum hegelian nu e niciodată ceaţa divagaţiei, ci punctele fixe ale digresiunilor ivite pe parcurs. Melasa zecilor de pagini prozaice ţi se şterge din memorie, dar păstrezi punctele unde melasa se precipită în picături inteligibile. Sau, cu o altă analogie, e ca într-o expediţie prin pădure: labirintul anapoda al cărărilor pe care ai mers îl uiţi, dar reţii cutare privelişte, unde pasul ţi s-a oprit. Tema amorfă pe care Teodor Baconschi şi-a ales-o în vederea divagaţiei e „necunoscutul”, o problemă ameţitor de babilonică prin diversitatea de cazuri pe care le poate întruchipa. Înăuntrul ei poţi rătăci ca Tezeu în labirintul cretan, şi Baconschi chiar asta face, atîta doar că din loc în loc, din luxurianţa babilonică a temei, eseistul culege cîteva puncte la care mintea i se opreşte în chip analitic. Fiecare punct de oprire e o digresiune ce dă naştere unui nou capitol, în totul volumul fiind o cochetă plimbare eseistică pe bulevardul unei teme simandicoase: necunoscutul. Cum autorul nu are pretenţia unui punct de vedere inedit, în stare a aduce o inovaţie în înţelegerea necunoscutului, cartea nu are un centru pe seama căruia să poţi pune ordine în capitole. Dacă ar fi avut un centru, volumul ar fi încetat să fie filosofic şi ar fi devenit ştiinţific. Căci ştiinţa e hegemonia unui punct de vedere care împiedică divagaţia, impunînd un focar de la care nu mai există abatere în privinţa interpretării. Numai că în filosofie nu există centru, tocmai de aceea esenţa ei e divagaţia. Teodor Baconschi nu are un centru care să-i slujească drept unghi de vedere privilegiat, de aceea capitolele se înşiruie în ritmul impus de libera inspiraţie a autorului. Şi acolo unde e inspiraţie, acolo e digresiune. A doua nuanţă priveşte maniera în care a fost scrisă cartea: indiferent că vorbeşte de civilizaţii dispărute sau de Dumnezeu, de semenul necunoscut de lîngă noi sau de marele necunoscut pe care îl purtăm în noi înşine, Baconschi e un scriitor cizelat împingînd scrisul spre pragul maniei stilistice. L-aş defini ca pe un manierist posedînd cochetăria expresiilor insolite, cu remarca obligatorie că are simţul măsurii lor. Nu face exces calofil, dar nici nu scrie normal, potrivit aberantei exigenţe că adevăratul scris e cel necăutat, sub forma cuvintelor puse pe hîrtie aşa cum îţi vin pe limbă. Nimic mai fals, căci adevăratul scris e mereu rodul căutării, cu ambiţia atingerii unui coeficient propriu de expresie personală. Cum textul de faţă a fost publicat în ediţie princeps în urmă cu opt ani, îl prefer pe Baconschi de atunci celui de azi, un scriitor căruia ordaliţiul scrisului pe internet i-a neutralizat ifosul stilistic, asta însemnînd că în ultimii ani Teodor Baconschi scrie tot mai normal, adică tot mai puţin căutat. Sub unghi artistic, a scrie necăutat e o pacoste culminînd în clişeu conformist, dar aici, în Despre necunoscut, Baconschi scrie ţanţoş, cu pofta epatării stilistice, ochiul cititorului asistînd la curgerea ritmată, în cadenţă sigură, a frazelor elegante. A treia nuanţă se referă la stofa lăuntrică a eseistului. Spiritual vorbind, Baconschi e un conservator de vînă creştină privind cu mefienţă la spectacolul modernităţii. Superstiţia progresului îl irită, laicizarea crescîndă o deplînge, tirania mass-mediei o repudiază, iar exhibiţionismul de pe reţelele de socializare îl predispun la stenahorie. Teodor Baconschi nu se simte în largul lui în epoca noastră, avînd ceva dintr-un intrus care nu poate rezista prezentului decît criticîndu-l. Numai că în Baconschi întîlnim un critic moderat, fără vehemenţe polemice, tonul său neatingînd vreodată intensitatea diatribei. Mai mult, autorul nu are predispoziţii elegiace şi nu-l poţi bănui că aureşte trecutul în numele anomaliilor prezentului. De altminteri, de la un intelectual care şi-a dat doctoratul cu o teză despre tema rîsului în patristica greacă nu te poţi aştepta la mina posacă a unui observator atrabiliar, care zugrăveşte totul în tente negre. Teodor Baconschi nu e un spirit morocănos otrăvit de amărăciune, ci o fire mansuetă judecînd cu clemenţă aberaţiile contemporane. În ciuda strîmtorării sufleteşti pe care o resimte în mijlocul epocii, lui Baconschi i se potrivesc cuvintele pe care Carl Schmitt, într-un acces de luciditate suferindă, le scria în franceză în jurnalul ţinut în anii de ocupaţie: „tout ce qui arrive est adorable”. Tot ce ni se întîmplă e încîntător. (Carl Schmitt, Glossarium. Aufzeichnungen der Jahre 1947-1951, Duncker & Humblot Verlag, Berlin, 1991) Cuvintele îi aparţin de fapt lui Léon Bloy, unul din autorii în care gînditorul neamţ se regăsea cu precădere în anii postbelici. Oricît de meschin e prezentul sub unghiul sterilităţii culturale, în el mai dospesc surse de surpriză sub unghiul spiritului. La fel în cazul lui Baconschi: oricît de plat e orizontul traiului modern, motive de încîntare în mijlocul lui mai putem găsi, cu condiţia să ne păstrăm atenţia trează. De aceea tot ce ni se întîmplă în viaţă, oricît ar părea de fad, are o parte adorabilă, a cărei origine stă în misterul ei. În adîncul ei ireductibil, viaţa ni se duce pe copca necunoscutului, chiar dacă la suprafaţă ştim să divagăm cu eleganţă. Deşi manierist în expresie, Baconschi nu e un fandosit sub unghiul orgoliului auctorial, paginile în care face demonstraţia anonimatului cronic la care el însuşi e condamnat (autorul ştie că 99% din omenire îl ignoră şi că situaţia nu se va îmbunătăţi în viitor), paginile acelea se numără printre cele mai reuşite din carte. Suntem nişte gîngănii vanitoase îmbătîndu-ne cu iluzia unei notorietăţi derizorii, o notorietate pe care căutăm s-o sporim ridicol, prin exhibarea fără măsură pe reţelele internetului, în loc să căutăm recunoaşterea din partea singurei autorităţi în stare a ne-o da: Dumnezeu. În Despre necunoscut, Baconschi începe prin a fi teolog şi sfîrşeşte prin a fi un cîrtitor ce pufneşte cu stil la vederea malformaţiilor epocii. Mai mult, Teodor Baconschi e un conservator căruia sentimentul inadecvării la lume nu-l împiedică s-o privească cu indulgenţă. De aici, umoarea pe jumătate resemnată, pe jumătate jovială, cu care o judecă. Tema necunoscutului e doar un pretext pentru ca divagaţia autorului să prindă contur în pielea cîtorva digresiuni fine, al căror sens nu s-a perimat în ultimii ani. Iată de ce cititorul are sub ochi un volum de elegantă eseistică, al cărei conţinut confirmă ideea că esenţa filosofiei stă în divagaţie, în vreme ce expresia ei predilectă stă în digresiune.