Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Disperări sportive de Ioana Pârvulescu


Scriitorii, a căror imagine e construită de public doar pe dimensiunea sedentară - oameni care şed neclintiţi la masă - au avut o fascinaţie constantă pentru sport şi pentru eroii lui. Ei înşişi au practicat cu măsură sporturile timpului lor, le-au încercat doar ca amatori, dar au fost spectatori pricepuţi şi entuziaşti. În secolul al XIX-lea, prozatorii noştri erau destul de dinamici, se mişcau repede pentru ritmul epocii şi erau, în felul lor, foarte sportivi. Aveau, în orice caz, cîteva dintre calităţile necesare unui sportiv: curaj, încredere, energie. Nu se dădeau bătuţi cu una cu două. Practicau deopotrivă jocul politic periculos, călătoria diplomatică de performanţă, cu trenul, în interesul ţării şi drumeţiile cu poştalionul românesc sau per pedes, în interesul literaturii. Călătoria cu căruţele de poştă era o adevărată aventură, iar descrierile din Timotei Cipariu, C.A. Rosetti, Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica arată de cîte calităţi trupeşti şi sufleteşti, de cît antrenament şi de cîtă forţă morală avea nevoie călătorul, ca să scape cu bine la capătul unui drum mai lung. După călătorie, mulţi cădeau la pat, epuizaţi, bolnavi chiar, alţii, mai “talentaţi”, rezistau cu dinţii strînşi şi cu vorbe de spirit. Deşi în străinătate lucrurile stăteau bine, drumurile fiind mai netede şi poştalioanele cu arcuri mai elastice, voiajurile lungi erau la fel de solicitante. H. Ch. Andersen, de pildă, descrie în memorii, în termeni destul de asemănători cu Ghica, diferenţele dintre vremea cînd erai obligat să mergi cu căruţa poştei şi vremea deplasării comode, cu trenul, iar amintirea despre drumurile italiene îl cutremură.

Cît despre drumeţia pe propriile picioare, aceasta dezvoltă spiritul de echipă. În secolul neînfricării, descrierea unei mici excursii de vară moldoveană, cu munţi molcomi şi rotunjiţi, ia accente de cucerire himalayană. Dar important nu este vîrful atins, ci faptul că participanţii la aceste excursii, echipe masculine sau mixte, se simt uniţi printr-un fir mai puternic decît frînghia cu care se leagă, uneori, unii de alţii, pentru ca veriga mai slabă să nu se rupă, ci să fie ocrotită de verigile tari. Studenţii fac, în secolul al XIX-lea, sporturi tipice pentru centrele universitare pe care şi le aleg, (luptele corp la corp sau duelurile intră şi ele în tradiţie), iar dacă nu joacă de partea unei echipe, joacă pe cont propriu biliard, ca Iacob Negruzzi la Berlin, sau cărţi. Cum, după cîte o noapte de joc, dau deseori de bucluc, tot spiritul de echipă este cel care îi salvează: sînt solidari, se acoperă, se ajută. În secolul al XIX-lea prieteniile, sporturile, norocul şi sportivitatea merg mînă în mînă.

Huizinga remarca încă din 1938, în Homo ludens, că sportul îşi pierde tot mai mult dimensiunea ludică şi devine dominat de cea comercială şi tehnică, dar prima jumătate a secolului XX rămîne totuşi vremea sportivilor-eroi: luptă cu trupul propriu de dragul tuturor, trăiesc din plin, alături de spectatorii lor, bucuria jocului, recunosc valoarea adversarului şi sînt capabili s-o admire. Sporturile “cele mai populare” între războaie sînt, spun gazetele din 1930, boxul şi fotbalul. Scriitorii iau parte la acestea din tribună şi, în prelungire, citesc în gazete cronica sportivă sau despre decoraţiile pe care Regele Carol al II-lea, “părintele sportului românesc” le-a acordat “fruntaşilor mişcării sportive”. Aceste distincţii date prin decret regal umplu de bucurie inima anonimului cronicar sportiv, care notează cu neascunsă mulţumire că “detractorii sportului, scribii înăcriţi” primesc astfel “cea mai grozavă palmă” pentru încercarea lor de a stăvili “avîntul unei mişcări de la care se aşteaptă mult bine” (s.m.). În pagina de gazetă, sportivul se transformă pentru prima dată în stea, iar despre viaţa lui se citeşte cu aceeaşi curiozitate ca despre viaţa vedetelor de cinema. Moţi Spakow care a terminat la egalitate meciul de box cu cel mai bun reprezentant al Franţei la categoria semi-mijlocie este superstarul sportului cu mănuşi la noi. Despre el cititorii află că a fost un modest electrician la sala Alhambra din strada Sărindar şi că a asistat astfel la mai multe “reuniuni” de gen, ceea ce i-a stîrnit dorinţa de a fi el însuşi în ring. S-a adresat deci lui Petre Alexandrescu, cel mai vechi profesor de box şi, alături de el, s-a format “muncind din greu, ziua pentru a-şi scoate pîinea, seara pentru a deveni pugilist”. Scriitorii interbelici, dintre care nici unul nu merită numele de “scrib înăcrit” şi nu poate fi suspectat că stăvileşte vreun avînt sportiv, fac, fiecare după curaj şi posibilităţi financiare, tenis, schi, înot, automobilism şi depun mărturie despre ce li s-a întîmplat nu numai în jurnale intime şi gazete, dar şi în cărţile pe care le publică. De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii sportivi şi rapsozii literari...

În copilăria mea braşoveană spiritul de echipă al drumeţiilor a fost prima lecţie sportivă pe care am învăţat-o. Pe drumurile împădurite din jurul oraşului, pe drumul galben, la crucea albastră, pe poteca Postăvarului, pe la Drei Mädchen Wiese sau pe la Peştera de Lapte, mai întîlneai saşi bătrîni cu cîte un baston zdravăn în mînă şi bocanci de piele, cu riduri aproape la fel de expresive ca cele de pe chipurile stăpînilor. Rucsacii kaki, nelipsiţi, erau întotdeauna bine echilibraţi, dotaţi cu bidon cu apă pe margine, iar echipamentul era vechi şi bun: oamenii aveau haine de munte aşa cum sătenii au haine de duminică, de care se ataşau, care îi salvau şi pe care nu le abandonau nici cînd deveneau spălăcite sau cu pete imposibil de scos. Şi tot de vremea veche şi de regulile sportive ale muntelui ţinea salutul adresat tuturor celor pe care-i întîlneşti pe drum, cu întrebări despre durata porţiunii rămase sau starea drumului, fără vorbe de prisos, cu seriozitate, aşa cum sînt oamenii cînd joacă un joc important. Iar despre drumurile din jurul Braşovului ştiam totul, după anotimp, proiectam în minte traseul, ca schiorii de performanţă înaintea coborîrii: care sînt porţiunile impracticabile iarna, unde cad copaci după furtună şi barează trecerea, unde este locul în care, la un metru depărtare de potecă, dai de miraculosul liliac sălbatic, plantă rară cu aromă tare, unde cresc genţianele, unde sînt ascunşi primii ghiocei sub zăpadă, unde trebuie atenţie mare ca să nu aluneci pe rădăcini şi unde sînt cei patru brazi dintr-o tulpină. Recunosc şi acum anumite stînci lustruite de ploi şi de paşi, iar locurile cu flori mi-ar permite să-mi cîştig existenţa ca florăreasă sui generis. Au urmat, în cronologia existenţei mele, sporturile de iarnă, schiul, pe care l-am început pe nişte schiuri atît de mici încît a fost nevoie să fie făcute special de un reparator de schiuri din Braşov, din lemn, cu beţe luate direct din pom şi l-am continuat pe celebrele schiuri de copii „Pioner“ (sic – asupra greşelii de ortografie mi-a atras atenţia un băiat mai mare, pe care-l întîlneam pe “pîrtia” de pe Livada Poştii). Patinajul îl practicam numai din lipsă de ceva mai bun, pentru că, faţă de aventura montană a schiului (am schiat şi la lumina lunii, şi pe ceaţă deasă şi pe viscol, am tremurat în teleferic şi am stat la plajă pe schiurile încrucişate proptite în beţe, pe soare, în tricou) mi s-a părut întotdeauna prea lipsit de surprize.

După cum se vede, atît istoria literaturii cît şi istoria personală mă fac să iubesc sportul şi să mă uit cu plăcere la transmisiunile sportive. Însă ceea ce urmează după emisiunile de ştiri sub numele de SPORT, pe toate posturile, e orice altceva numai sport nu. Mă şi mir că se admite un generic atît de mincinos. Propun alte denumiri, mult mai potrivite pentru secvenţele non-sportive cu care sîntem intoxicaţi seară de seară: ANTISPORT; DECLARATII CĂZNITE ŞI AGRAMATE; CERTURI, PĂRUIELI ŞI INJURII DIN VIAŢA PATRONILOR DE CLUBURI SPORTIVE, (acest din urmă generic cred că ar reflecta cel mai bine conţinutul emisiunilor); DESPRE VIATA SEXUALĂ A FOTBALIŞTILOR; GIGI BECALI ŞI AI LUI etc. Televiziunile au bani, cel puţin dacă e să ne luăm după salariile vedetelor locale. Oare de ce nu se investesc şi în nişte emisiuni sportive cu sport ?

P.S. M-am uitat săptămîna trecută la Cupa Davis. „Minunatul nostru public“ cum s-a spus după fiecare meci, m-a făcut să roşesc de ruşine, deşi, fireşte, ţineam şi eu cu echipa noastră: huiduieli la mingi admirabile ale numărului 1 mondial, în loc de aplauze, aplauze furtunoase la greşelile adversarilor şi alte semne ale bunei creşteri şi ale „sportivităţii“, care te făceau să te crezi pe un stadion de fotbal. Încă un spectacol ratat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara